Tulburătoarea poveste a Elenei, doctorița româncă care se luptă cu cancerul: „Exista viață și după cancer. Dar mai ales există viață înainte de moarte!„
Articol editat de Radio Resita, 6 februarie 2018, 14:32
„Exact acum un an un tsunami mi-a devastat viața. Niste explorări de rutină pe care le-am făcut doar pentru ca intrasem in concediu de odihnă și aveam vreme sa mă ocup si de mine mi-au dat verdicul.
Acela pe care nimeni nu il vrea: Cancer. 6 februarie 2017 ă fost ziua in care am murit si in care Dumnezeu mi-a mai dat , asa sper, o ă doua șansă la viață. Am trecut prin tot felul de trăiri. De la negare la acceptare. De la renunțare la luptă la încrîncenare. Fusesem aruncată brutal intr-un ring , fără ca cineva sa ma pregătească, făta in fața cu o namila furibundă sa ma doboare. O punctie dirijată ecografic ă confirmat prezența a cel puțin două tipuri de celule maligne, una cu agresivitate mai mare. Prima operație mi-a adus vesti si mai proaste. Cancerul de la sân invadase si plexul ganglionar. Statistic vorbind sansele de supraviețuire erau sub 50% .
Am avut momente în care nu stiam încotro să o apuc. Pe orice drum as fi luat-o erau păreri pro și contra. Cel mai greu in toata povestea este ca in final esti cel care își asumă riscul. Nimeni nu iti garantează nimic. Ma insel: sunt incredibil de mulți șarlatani care iti vand pe sume colosale tot felul de paie pisate ori bicarbonat cu lămâie ori caca de liliac ori untră de bursuc. Când disperarea iti circula prin sânge mai abitir decât globulele roșii începi parcă sa crezi Si in astea. Caci mereu te întrebi dacă nu cumva ai ales greșit clinica, medicul, schema de citostatice. Cel mai greu este ca nu ai timp. Tic, tac, tic, tac… trece in defavoarea ta. A fost nevoie de 3 operații. S-a ales pentru mine o schemă de citostatice foarte dură, o combinație de 3 citostatice. În mod clasic se aleg 2. Dar eu eram pe muchie de cutit. Mi-am asumat riscul.
Aproape 4 luni am stat la pat. Cu dureri in tot corpul, cu ceață pe creier, mi-a căzut părul, genele, sprâncenele, nu puteam sa merg, sa imi mentin echilibrul. Nu puteam sa beau nici apă, toată gură era o rană. Am fost sigură că pentru mine ă venit vremea să mă desprind de lumea asta. Am realizat cat de fara valoare devin toate ce le agonisesti in viata. M-am văzut dependenta de ceilalți. Si mai ales dependenta de Dumnezeu. Care mi-a scos în cale oamenii potriviți. Sa ma spele, sa ma țină de mână, sa imi aducă o gură de mâncare, sa ma ducă la controale. Boală m-a găsit cu contul bancar cu 2000 de lei. De peste tot au sărit oameni la care nu ma asteptam si m-au ajutat. Am facut radioterapie in București la clinica Ametyist.cu cea mai bună tehnologie la nivel european. Prietenii din Germania mi-au achitat nota de plată pentru cele 5 săptămâni de tratament. De fiecare dată de undeva, cineva mi-a întins mereu o mână de ajutor .
Am cunoscut prin spitalele prin care am trecut multe femei cu aceeași boală. Mi-au fost exemple si motive de încurajare. Acum două săptămâni am trecut prin ă patra operație. Mastectomie profilactica pe celălalt san. Nimic nu a fost ușor. Dar iata-ma! Am ajuns sa imi sărbătoresc azi primul an din noua mea viață.
Namila din ring nu este învinsă. Doar ca nu mai este ca la inceput. E cât o pisică. Uneori toarce, uneori da sa zgarie si sa scuipe.
Ce am învățat un acest an? Multe. Lecția umilinței. Lecția acceptării. Lecția curajului de a-ti accepta viata, boala, destinul. Lecția dependenței de Dumnezeu. Lecția iubirii. A iubirii de sine mai ales. Lecția respectului pentru viață. Lecția respectului pentru planetă. Lecția armoniei. Lecția ca suntem diferiti si trebuie sa ne acceptăm unii pe alții. Lecția ca …. ai multe lecții de învățat. Si mai ales cea cu cimitirul plin de oameni de neînlocuit.
Nu m-am întrebat niciodată de ce mie, de ce eu. Nu am acceptat sa fiu invinovatita pentru boală. Cancerul nu e sifilis. Jucam ruleta rusească. Toți mâncăm ce se vinde, toți ne îmbrăcăm cu ce e de îmbrăcat, toți respirăm acelasi aer, toți suntem stresați indiferent dacă suntem patroni sau angajați.
Am păstrat pentru final câteva sfaturi pentru voi, care sunteți sănătoși: nu ii izolați pe bolnavii de cancer. Cancerul nu e lepră. Mergeți, ajutati-i. Nu ii ajuta cu nimic doar simplul fapt ca va gânditi la ei. Cumparati-le o pâine, o banana. Oferiti-le bani pentru ca este o boala in care ai mare nevoie. Mergeți, bateti la usa lor. Nu-i izolați în spatele unui telefon spunând de complezenta: dacă ai nevoie suna-ma! Nu va vor suna si voi stiti asta dar va face bine sa știți că v-ati facut datoria. Un bolnav de cancer are nevoie de familie si prieteni ca de aer. Sentimentul ca este abandonat este inimaginabil de dureros si de descris în cuvinte. Si mai rau decat asta este sa il invinovatesti cumva de boală: sigur ai pacatuit… sigur ai mancat … sigur ai facut tu ceva de ai făcut cancer.! Aceste avuzatii sunt o avanpremieră a morții. Imi aduc aminte de florile pe care le-am primit la Iași după operație de la colectivul de colegi de la Saveni.
A fost ceva care m-a motivat să lupt. Orice gest cât de mic contează. Vechi prieteni sau simple cunoștințe au venit in spital la Iași și la București. Cu un fruct, cu un iaurt, cu un zâmbet. Lumea nu m-a uitat. Până si vechi pacienți m-au sunat De fapt acesta este cel mai puternic mesaj de care are nevoie un bolnav de cancer. Țin minte o amică ă venit se la servici in pauza de masă și mi-a masat tălpile. Ma dureau si erau amortite. A durat 10 minute apoi a plecat la program. A fost atât de uman, de simplu si in acelasi timp dumnezeiesc. Nu abandonați bolnavii de cancer si nu ii priviti ca pe o cauză pierdută. Dumnezeu îi încearcă pe ei, dar si pe voi deopotrivă.
La multi ani! Exista viață și după cancer. Dar mai ales există viață înainte de moarte!„ – a scris Elena Cardaș pe pagina sa personală de Facebook.
