[FOTO] Ioan Petru Culianu: „Moartea este un NU spus vieţii; dar şi viaţa este un NU spus morţii”
Motto: „A cunoaşte nu înseamnă să devii conştient de libertate, ci de propriile-ţi limite: înseamnă să afli ceea ce este deja prestabilit.”Ioan Petru Culianu
Articol editat de Radio Resita, 4 ianuarie 2021, 20:56
Cultura înseamnă să ştii ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume, fiindcă ea este un sublim templu vizitat de tot mai puţini enoriaşi, din păcate.
Astăzi, să ni-l reamintim pe cel ce a fost discipolul și protejatul lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist care s-a născut pe 5 ianuarie 1950 la Iași, acum 71 de ani.
A fost profesor de istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago.
Familia Culianu are rădăcini aromâne, venind din Macedonia în Moldova pe la 1700. Străbunicul patern al lui Ioan Petru Culianu, matematicianul Neculai Culianu, junimist, apropiat al lui Titu Maiorescu, a fost rector al Universității din Iași în perioada 1880-1898. La începutul secolului XX, boierii Culianu erau universitari, agricultori, oameni politici. Familia se înrudea cu Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Zizi Lambrino și Mihail Sadoveanu. Bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, întemeietorul primei catedre de chimie fizică din țară, a fost profesor la Universitatea din Iași, fiind alternativ rector și prorector al aceleiași Universități între anii 1926 și 1940.
„Evoluţia ideilor, ca şi aceea a omului, este selectivă”
Absolventul secției de italiană a Facultății de Litere-Universitatea din București beneficiase de o bursă de studii la Perugia în anul 1972, profitând de ocazie pentru a solicita azil politic. A studiat istoria religiilor la Universita Cattolica del Sacro Cuore din Milano, apoi a emigrat în Olanda, la Groningen, ca asistent de limbă română și, din anul 1986, conferențiar la catedra de limbi romanice. Doctoratul de Stat la Sorbona îl obține în ianuarie 1987, cu teza „Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes”, sub conducerea profesorului Michel Meslin care dezvoltă lucrarea despre gnosticism, susținută cu un juriu al cărui președinte a fost chiar mentorul său ,Mircea Eliade.
Din același an, cu sprijinul lui Mircea Eliade, ține cursuri în calitate de profesor-invitat la Universitatea din Chicago.
Specializat în gnosticism, creștinism timpuriu, istoria și cultura Renașterii, este autorul a trei cărți publicate cu ajutorul lui Mircea Eliade la mari edituri din Franța și Italia, traduse apoi în engleză:
Eros și magie în Renaștere, Călătorii în lumea de dincolo, Dicționar al religiilor (în colaborare cu Mircea Eliade), Hesperus, Arborele cunoașterii: mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu până la nihilismul modern, Gnozele dualiste ale Occidentului, Pergamentul diafan – Ultimele povestiri, Cult, magie, erezii…
Culianu a fost un critic foarte dur și lucid al regimului politic comunist iar după decembrie 1989 a atacat virulent regimul și a considerat revoluția drept o lovitură de stat pusă la cale în primul rând de KGB, care i-a sprijinit pe beneficiarii ei ulteriori. Documentele aflate în arhiva Securității au arătat că monitorizarea informativă a lui Culianu a continuat și în anii ´70-´80, după emigrarea sa în Occident, în dosarul CNSAS existând rapoarte despre el datate din 1973 sau 1984 – 1985, perioade în care se afla în lagărul de refugiați de la Latina și, respectiv, în Olanda, la Groningen.
Ioan Petru Culianu a scris numeroase articole de tentă politică pe care le-a publicat în săptămânalul Lumea liberă românească din New York, adunate postum în volumul Păcatul împotriva spiritului, articole împotriva statului totalitarist, fie el comunist, fie fascist. Mișcarea legionară a fost de asemenea o țintă a sa, ironizând-o în nuvela „Jormania” drept „Garda de Lemn”.
„Nu există Putere bună. Dar există putere proastă. Există o putere care nu vede decât la doi paşi în faţa ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligenţă. Or, chiar în acest lucru există o consolare. Fireşte, în natură pot exista şi experimente mult mai complicate, de pildă şoareci având capcanele construite înlăuntrul lor, astfel că am avea de-a face cu unul în loc de două obiecte. Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan Şoarecii îşi aleg o regină şi cu toate că o adoră, ştiu că şi reginele se află într-o cursă. După doctrina lor, numai zeii sunt, se pare, socotiţi a nu avea curse, dar nimeni n-a mai văzut de mult un zeu. Moartea este un NU spus vieţii; dar şi viaţa este un NU spus morţii. Aveţi curajul de a spune NU şi veţi învia a treia zi”, perora Ioan Petru Culianu, într-una din cărțile sale, „Pergamentul diafan”.
Curajul de a spune NU, chiar după Revoluția din 1989, din păcate, l-a costat viața exact în momentul când contiunua cariera lui Mircea Eliade în Statelele Unite ale Americii, la Chicago, când a fost asasinat la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago, după ce primise cartea verde și urma să fie angajat ca profesor asociat la Divinity School, în plină forță creatoare.
Înainte de asasinarea în stil KGB, primise scrisori de amenințare cu moartea; amenințările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca și în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, și a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste ce se desfășura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în țară.
„Mi-am închis ochii şi am trecut în nefiinţă. Nici un gând, nici un sunet, nici o percepţie, nici un fel de senzaţie. Nu exista nici spaţiu, nici timp. Puţine veşti pot fi mai neliniştitoare decât dispariţia unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neaşteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poţi să-ţi frânezi imaginaţia de a produce fantasmele cele mai năprasnice în legătură cu dispariţia unui prieten?…”mărturisea anticipativ cel care a pus o cărămidă cu ADN românesc în Marele Templu al Culturii Mondiale, Ioan Petru Culianu.
Nouă ne rămâne să știm ce s-a spus şi ce s-a gândit mai bun şi valoros în lume, fiindcă neamul românesc a contribuit la Cultura internațională, iar uitarea și ignoranța noastră i-ar mai ucide încă o dată… iar acest Templu ar fi vizitat de tot mai puţini enoriaşi, din păcate.
Epilog: „Evoluţia ideilor, ca şi aceea a omului, este selectivă.”Ioan Petru Culianu
Anca Bica Bălălău
Nota redacției:
„Filmul” ultimei sale zile din viaţă, aşa cum a reconstituit-o Ted Anton, în volumul Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu.
„Volumul lui Ted Anton reprezintă reconstituirea detaliată a unei crime în jurul căreia s-a făcut multă publicitate, iar soluţia sugerată de autor are semnificaţie. Este totodată şi o carte despre un mit şi constituie o lectură fascinantă.” (Umberto Eco)
„În 21 mai, pe la ora unu fără un sfert, Culianu se afla în micul local de la subsolul clădirii Swift, o cantină aglomerată şi neaerisită, în care se auzea zumzetul unor discuţii înfierbîntate şi se putea bea din recipiente de plastic o bună cafea daneză Kona. Aici, el stătu puţin de vorbă cu studenţii, iar apoi urcă, sărind cîte două, treptele scării principale ce duceau la etajul al treilea.
Se opri în biroul secretarei sale, aflat la capătul coridorului. Sus era mai linişte. Studenţii erau la cursuri, iar uşile sălilor de seminar erau închise. Întrebă dacă avea mesaje, îşi luă corespondenţa şi merse spre biroul său aflat la cîţiva metri mai departe.
Secretara Gwen Barnes şedea la biroul ei, ascultînd în căşti vocea monotonă a unui alt profesor care dicta un capitol de carte. Ea lucra adesea şi în timpul pauzei de prînz, deoarece doar astfel putea să se achite la timp de toate îndatoririle. Dintre cei trei membri ai facultăţii în serviciul cărora se afla, ea îl prefera de departe pe Ioan Culianu. Crescută în cartierul negru din zona de sud a Chicago-ului, ea simţise din prima clipă o simpatie instinctivă faţă de el. O saluta dimineaţa cu un energic „Bună dimineaţa, Gwedolyn!” şi o trata ca pe o colegă. O luase ca editor asociat la revista sa trimestrială Incognita: International Journal for Cognitive Studies in the Humanities. O invita la prînz şi îşi amintea cînd era ziua ei de naştere. O încuraja să-şi dea masteratul. După ce fusese doisprezece ani secretară în universitate, ea avea suficientă experienţă pentru a şti că o asemenea atitudine nu era deloc obişnuită.
În faţa ei, o altă secretară îi spunea ceva. Gwen Barnes îşi ridică privirea şi îşi scoase căştile. „Poftim?”
„- Ai auzit?”
„Eşapamentul unei maşini”, spuse o a treia secretară care se afla în încăpere.
„A sunat ca o pocnitoare. Doar că mai ascuţit.”
* * *
Profesorul Jerry Brauer se afla în biroul său din colţul coridorului. Purta papion şi se pregătea pentru seminar. Deschisese geamul înalt de sticlă plumbuită şi privea spre patrulaterul însorit de afară. Fusese decan, era specialist în puritanism; acum îşi scosese schiţele de curs şi le revedea cu atenţie. Înainte de ore, trebuia să treacă pe la toaletă. Se hotărî ca mai întîi să termine ce avea de făcut.
Ceasul arăta ora unu şi cîteva minute cînd auzi un pocnet puternic. Continuă să lucreze, dar nu mai putea fi atent. Încercă să-şi dea seam care ar fi fost cauza acesti zgomot: ţeavă de eşapament? Nu. Nu se poate. Doar se afla în Swift Hall şi era ora unu la amiază.
Nu trecuseră nici cinci minute cînd hotărî să iasă din birou ca să meargă la baie. Ieşi prin uşile batante şi urcă scările de serviciu abrupte. Treptele îi răsunau sub paşi. Jos, un coş de gunoi arhiplin se afla lîngă uşa care ducea spre hol; sus se mai aflau nişte uşi batante. Scările erau pustii. Ieşi pe palierul de la etajul al treilea, exact vizavi de uşa toaletei pentru bărbaţi. În faţă se afla un tînăr înalt şi osos pe care Brauer nu-l recunoscu. Brauer împinse uşa de la baie. Studentul îl prinse de braţ. „Nu intraţi, domnule profesor Brauer.”
Brauer însă apucase să împingă uşa cît să vadă interiorul încăperii cu despărţiturile albastre, gresia galbenă, lumina fluorescentă. Un student se uita la a doua cabină de la fereastră. Era o linişte mormîntală. Dedesubtul uşii atîrna o mînă cu degetele închircite ieşind din manşeta unei cămăşi turcoaz. O baltă de sînge se adunase pe podea.
„S-a întîmplat ceva îngrozitor”, spuse studentul.
„Văd şi eu! Trebuie să facem ceva!” răspunse Brauer.
„Am chemat deja ajutoare.”
Studentul se întoarse spre Brauer. Era scund, blond şi foarte înfricoşat. Era Jim Egge. Palid ca moartea. „Doctore Brauer! E mort!”
„Cine? Cine e mort?”
„Nu sunt sigur.”
Deodată, o mulţime de pompieri, ofiţeri de securitate ai campusului şi voluntari de la salvare năvăliră pe coridor. La început fuseseră doar vreo cinci persoane, urmate apoi de un alt grup în care se afla un sergent al poliţiei din Chicago şi doi poliţişti de patrulă. Totul se petrecu repede. Peste cîteva minute un voluntar aduse o targă pe rotile. După cîteva clipe apărură şi doi detectivi ai poliţiei din Chicago. În acest moment, în coridor era o forfotă teribilă. Clark Gilpin, decanul în funcţie, sosise şi el. „Jerry!” spuse. „Ce s-a întîmplat?”
Brauer îl împinse spre unul din detectivi. „Este decanul nostru”, spuse. „Ce se întîmplă? Trebuie să aflăm cine este.”
„Desigur, dar nu chiar acum. Suntem prea ocupaţi.”
Voluntarii ieşeau în urma lor cu targa. Faţa victimei era acoperită cu o mască de oxigen. Clark Gilpin ceru să-i vadă faţa. Voluntarul scoase masca, Gilpin se uită într-acolo. Faţa victimei devenise cenuşie şi lipsită de expresie. Arăta ca un om de cincizeci sau şaizeci de ani. Nu exista nici sînge, nici vreo rană evidentă care să confirme o moarte violentă. Gilpin se întoarse către Brauer. „Nu-l cunosc”, spuse.
„Dar atunci cine îl cunoaşte?”
Jerry Brauer reveni în sala de seminar unde îl aşteptau studenţii, dar nimeni nu dorea să discute despre Renaşterea americană. De afară se auzeau paşi şi un murmur continuu. „De ce n-a alergat nimeni acolo cînd s-a auzit împuşcătura? De ce a durat atît de mult pînă cînd poliţia a blocat ieşirile din clădire?” Dacă nu ar fi aşteptat să-şi termine de revăzut notiţele, poate că l-ar fi văzut pe ucigaş. Nu contenea să se gîndească la aceste lucruri.”
„Pe lîngă importanţa ştiinţifică a Metodei Culianu, care abia acum se zăreşte, mai rezultă o consecinţă, mai puţin vizibilă, dar nu mai puţin importantă (dacă s-ar acorda postum, e demnă de un premiu Nobel pentru pace): dacă oamenii şi-ar uita pentru o clipă pasiunile şi ambiţiile şi ar privi ideile în numele cărora ucid şi sistemele din care fac parte aşa cum le-a văzut Culianu, dacă „fundamentaliştii” de pretutindeni şi din toate domeniile – nu doar cei ai anumitor religii, care ar putea să nu privească cu ochi buni ideile revoluţionare ale lui Culianu – ar face totuşi un efort pentru a ieşi din „cercul lor strîmt”, într-un cuvînt dacă oamenii ar accepta să privească dincolo şi să-şi vadă propria lume altfel, adică aşa cum ne-a arătat-o Culianu, atunci ar fi făcut primul pas spre o adevărată transformare, spre o lume în care se poate trăi. Pacea n-ar mai fi doar un simplu cuvînt, ci ar fi într-adevăr posibilă. Realitatea însăşi ar echivala cu ea.”
Sursa-wikipedia; Ted Anton, în volumul Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, (Editura Nemira, 1997, traducere de Cristina Felea).