[FOTO] Eugen Ionesco: Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie
Până la urmă Eugen Ionesco a avut meritul de a crea adevărata configurație a vieții – cea absurdă-
Articol editat de Radio Resita, 27 martie 2019, 21:25
Dacă secolul trecut a început cu mișcarea de avangardă, al cărei suflet a fost un român cunoscut sub pseudonimul Tristan Tzara, a continuat tot cu un român ce-a fost declarat Regele Teatrului Absurd: Eugène Ionesco născut pe 26 noiembrie 1909, Slatina și înrolat în Cetele Cerești pe 28 martie 1994, Paris.
A rămas în istoria culturii universale sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze,fiind scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze -fotoliul nr. 6. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Dealtfel, modelele literare românești ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale și Urmuz, de la care a preluat ilustrarea clișeelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau înserarea anormalului în cotidian.
Opera sa, împărțită de critici în două perioade, a ridiculizat momente banale din viețile oamenilor însă, fiecare dintre piesele sale pune accentul pe singurătate și pe o subiectivă lipsa de importanță a existenţei umane:
„Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște.Ce vă uitați așa la mine? E ceva anormal? Nu mai e nimic anormal, căci anormalul a devenit obișnuit. Așa se împacă totul. Cred că nimeni nu ştie nimic. Acum, nu mai ştiu unde mă aflu. Am atât de mult bun-simţ încât par smintit, nebun. Sunt anormal de normal. Sunt o voce care caută. Nu pricep un lucru. De ce la rubrica stării civile, în ziar, se dă totdeauna vârsta morţilor, dar niciodată vârsta nou născuţilor? E un non-sens. Morţii sunt mai mulţi decât viii. Şi numărul lor creşte. Viii sunt rari. Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm.Eu n-am putut niciodată să ințeleg diferența care se face între comic și tragic. Comicul, fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nici o ieşire. Spun «disperant», dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranță. Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârșit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic. Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie „.
„Escu” rămâne Regele și desigur nu moare, cel puțin cât se vor mai naște oameni care să iubească teatrul, arta, cultura, oameni care să nu devină Berenger sau Jean sub povara limbajului derutant al vieții în care comicul este înlocuit progresiv cu tragicul.
Rămâne „Escu”, cel care a încoronat un secol în care nu doar teatrul a fost absurd, Eugen Ionescu născut pe 26 noiembrie 1909, Slatina, România, pentru că „Nu există filosofie sau ideologie care să nu considere că trăim într-o înstrăinare. Omenirea a avut mereu nostalgia eliberării”.
Chiar dacă nu vom afla niciodată răspunsul la celebra replică: ”pe ce parte își face cărarea cântăreața cheală”, îi dăm dreptate că ”nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea”.
Deci: Regele moare?
Până la urmă Eugen Ionesco a avut meritul de a crea adevărata configurație a vieții – cea absurdă-
„Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște”.
Epilog:”Întâmplările vieţii nu mă absorb total, eu nu aparţin numai acestei lumi”. Eugène Ionesco
Anca Bica Bălălău