Octavian Paler-veşnicia unei secunde şi secunda unei veşnicii

Articol editat de Radio Resita, 1 iulie 2016, 13:32 / actualizat: 7 mai 2019, 20:20

La nivel planetar, la 30 iunie 2015, mai precis în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie, s-a  trecut  de la 11:59:59 la 11:59:60, și nu la 12:00:00, cum ar fi fost normal. . Ceasurile atomice nu își modifică ritmul de funcționare, fiind capabile să mențină timpul perfect pentru 300 de milioane de ani, fără să se abată cu o secundă.

Dacă nu s-ar opera aceste ajustări, ceasurile ar lua-o înainte și după mulți ani s-ar ajunge la situația în care soarele ar apune la amiază.

 Ziua de 30 iunie, 2015,  a fost cu o secundă mai lungă decât restul zilelor anului în curs, ultimul minut al zilei având 61 de secunde, în scopul de a sincroniza ceasurile atomice cu timpul astronomic în limita a 0,9 secunde…o secundă vinovată ce m-a surprins cu bagajele pe un peron al unei gări, unde aşteptam un tren al memoriei, un tren al amintirilor.

Biletul meu de tren are preţul autoexilului clipei care m-a deportat pe caldarâmul acestui peron. Este linişte, când şi când un impegat de mişcare flutură un steag, dirijând minutele, secundele spre peronul unde timpul trebuie să dea ora, minutul, secunda exactă… pentru întârziere… niciodată trenurile nu au sosit mai devreme, gândesc eu, aşa că acum am marea şansă de-a urca, totuşi cu… o secundă mai devreme… câtă emoţie se zbate în tâmplele mele, deşi îmi potrivesc ceasul nerăbdătoare, după cum zicea Goethe:

 „ Fiecare clipă are o valoare eternă, căci ea este reprezentanta unei întregi veşnicii”.

Nu mă recunosc în nimeni, nu aud nimic, nu ştiu dealtfel unde mă aflu…am ajuns cu o secundă mai devreme, dar nu ştiu UNDE ?

Oare ştie cineva?, mă întreb retoric, privind peronul acesta ciudat …

„Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii”.

Îmi sună atât de cunoscută vocea acestor gânduri şi mă întorc privind spre ceasul de pe peron.

„Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd”.

Nu înţeleg, deşi peste privirea mea se rostogolesc lacrimile ca nişte cioburi ale sufletului.

„ Dar opriţi-vă undeva şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi… ”

Cui să mai cer ajutor? Timpului ?

„Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă”.

Peronul în jurul meu este pustiu, gândesc cu voce tare.

„Nu există pustiu; ci doar neputinţa noastră de a umple golul în care trăim”.

Scormonesc în umbrele clipei, încercând să desluşesc măcar ecoul acestei voci rostogolite peste umărul gândurilor mele din tăcerea acestui timp unde aşteptarea e un mod neconvenţional de-a trăi.

„Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui”, îmi răspunde vocea cu mască de sticlă.

Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii”.

Oh, daa, mă ridic impunătoare în faţa valului ce-mi provoacă respiraţia sacadată ca ritmul roţilor de tren …

Cine eşti, Omule ? întreb cu aroganţă şi supunere, cu balsamul fricii pe buzele cuvintelor.

„Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna, îl copleşesc martorii dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire… ”

Şi eu aş vrea să plec, întotdeauna m-am temut de suferinţă, iar ea m-a executat ca un călău, îi spun cu o blazare ucigătoare în glas.

Nu ştiu, şovăi neputincioasă, pe biletul meu nu scrie decât Destin.

„Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de şah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Şi între ele ceasul care mă calcă pe nervi”.

Şi secundele, mai ales secundele, răspund eu… totdeauna am pierdut biletul acesta de tren, poate de aceea ajung în gări unde trenurile ajung prea târziu, nu ştiu, dar simt nevoia să mă ghemuiesc în pântecul secundei aceleia care-mi dă un anumit avantaj.

Să nu-mi puneţi eticheta de pesimist incurabil, vă rog.

„Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.

Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: „Am vrut să mă arunc înaintea trenului”. Te-ai uitat la mine uluit. „Care tren?” „Trenul care va veni”. „Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?” Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. „Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit”, îi spun.

Ne-am mai întâlnit, tot aici pe acest peron. Ştiu asta, într-o noapte când am citit „Viaţa pe un peron”, am înţeles atunci, că doar aici vă mai pot căuta… cu biletul acela tot mai mototolit în buzunar…

„Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge”, îmi spune cu un amestec de furie şi bunătate în glas.

Încerc să îl ascult cu încredere, dar mă ofilesc ca flacăra unei lumânări în faţa vântului.Mă simt tot mai neputincioasă şi obosită… de 9 ani, nu mai este nici o bancă pe acest peron… aştept trenul în picioare şi aşteptarea aceasta e mai dureroasă ca un priveghi.Lumânări care ard ca nişte priviri, răspândite printre şinele destinului şi un ceas trist care arată cu o secundă mai devreme timpul reîntoarcerii în memorie.

„Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric”.

Dar, îi spun eu cred că am pierdut toate trenurile în viaţă, nu ştiu, poate nu am ştiut niciodată în care să urc.

„Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… ”

Mai are sens să aştept ?

„Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.

Moartea pune punct şi iubirilor, şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul, sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte”.

Suntem în viaţa asta ca într-o închisoare ?, întreb cu zeghea incertitudinii pe mine.

„În funcţie de ce se clădeşte pe ruinele unei închisori, se poate spune cât de necesar era ca ea să fie dărâmată. Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent”.

Privind spre  masca de sticlă îmi văd ca în oglinda sufletului propria-mi timiditate. Face o reverenţă închipuirii mele şi îmi povesteşte protector:

„Ursitoarele erau bete, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin”.

Cred că v-au făcut mai degrabă un profet, aveţi harul slovelor şi credinţa vindecării prin scris şi citit, aşa cum scrie şi în cartea de căpătâi a creştinităţii, în Biblie:La început a fost cuvântul.

„Ca să fii profet, trebuie să-i aparţii lui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu pe care-l serveşte. Nu se poate să fii aşa, profet pe contul tău”.

Sunteţi modest, o modestie clădită pe rafinament şi educaţie. În ziua de azi, doar pe aceste peroane ale memoriei mai întâlneşti…

„Vă mărturisesc că unul dintre cele mai mari defecte ale mele a fost că nu m-am priceput să mint nici măcar când alţii nu-mi cereau decât asta.

Parcă în felul ăsta călătoream tot timpul cu scurte opriri prin diverse gări pierdute în imensitatea unei pustietăţi fără început şi fără sfârşit în care o întâmplare ciudată mă aruncase cum arunci o sticlă într-un ocean. Numai că în măsura în care destinul meu purta un mesaj, eu nu-l puteam descifra. Devenisem propria mea hieroglifă.

Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dinre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri? ”

Ştiu ,domnule Paler, v-aţi născut într-o zi de 2 iulie…dar m-am grăbit, da,  m-am grăbit cu o secundă care s-a dilatat într-o hieroglifă a lacrimii memoriei afective, m-am grăbit să vă caut pe un peron unde sunteţi de 9 ani… unde ar fi trebuit să împliniţi 90 de ani, dar 9 ani de veşnicie au încărunţit lacrimile mele şi-a altor călători care au învăţat de la dumneavoastră că avem timp…

„Avem timp pentru ambiții și boli,

să învinovățim destinul și amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungam întrebările, să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.

Cand sa facem si asta – murim”.

Epilog:

„Suntem veşnicia unei secunde şi secunda unei veşnicii”

Anca Bica Bălălău

Nota redacţiei:

Octavian Paler s-a născut pe  2 iulie 1926, în localitatea  Lisa, județul Făgăraș, actualmente județul Brașov şi a decedat  pe 7 mai 2007, în București. Între 1949 și 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În anul  1964 a fost, timp de trei luni, corespondent Agerpres la Roma.

 Prin activităţile de scriitor, jurnalist, editorialist și om politic, a rămas  în istoria culturii române, ca o mare personalitate

A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator  şi îşi doarme somnul de veci  în Cimitirul Sfânta Vineri.

În acest interviu imaginar s-au folosit pasaje din cartea “Viața pe un peron”, tipărită în anul  1981.