[AUDIO] Indiferent că e pictură, teatru, film sau muzică, dacă nu emoționează, nu e ARTĂ

Am venit aici cu gânduri bune, pentru că vă iubesc din toată inima , pentru asta am venit! Vă ofer o părticică din sufletul meu așa cum știu eu să vă ofer, cu trăiri, cu sentimente, cu vibrații interioare, pentru că indiferent că e pictură, teatru, film sau muzică, dacă nu emoționează, nu e ARTĂ”!

Prin sufletul meu emoția trece asemeni unui tren, călăuză pentru o nouă zi, o nouă destinație, în care pe același peron ne așteaptă, ca întotdeauna Viața cu bagajele pline de emoție!

Și nu știu de ce prin suflet îmi cântă Nat King Cole, dar de data Unforgettable, pentru că asemenea momente sunt de neuitat!

(Anca Bica Bălălău)

Articol editat de Mirabela Afronie, 30 mai 2016, 14:30 / actualizat: 31 mai 2016, 12:39

Publicul reşiţean a fost gazda spectacolului de teatru ’’Pluralul englezesc’’, desfăşurat pe scena Casei de Cultură, ai căror protagonişti au fost mari actori ai scenei româneşti, printre care şi Ion Dichiseanu, cel a cărui poveste o mărturisim astăzi, continuînd basmul în care protagoniştii acestui spectacol îşi destăinuie publicului şi prietenilor Radio Reşiţa -VIAŢA!

Ion Dichiseanu s-a născut pe 20 octombrie 1933, în Adjud şi a absolvit IATC ( Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Teatru din București ) în anul 1959.Este cunoscut datorita activitații sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru TV si teatru radiofonic.A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul „Clipa” și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”. A jucat în aproximativ 60 de filme şi în peste 500 de spectacole de teatru.

Omul e pulberea gânditoare a stelelor.

Din fragilitatea unui suflet de actor, poezia este asemeni culorii care-ti dă suflare vieţii, deţinătorul autorizat al stării de spirit ce înlocuieşte puterea de-a dăinui peste inimile , privirile ce deţin puterea neuitării….şi rămâne cel care leagă generaţile de actori printr-un zâmbet cochet, un Dandy ce şi-a pus la rever un singur anotimp-primăvara.
Este înconjurat de dragoste şi spune senin ;

’’Trăiesc prin iubire , prin dragoste!’’

Şi îl cred, este cartea lui de vizită şi nu pot să mi-l imaginez deloc făcând altă meserie….deşi recunoaşte ca după primul an la Politehnică, s-a întâlnit cu destinul artistic.Acel destin a început cu nepoata lui George Vraca, cea care l-a prezentat celebrului actor.

’’Nu uit cât voi trăi ; dacă-ţí fac eu scrisoarea înseamnă că eu văd ceva în tine , mi-a spus George Vraca, îl văd în memorie şi acum şi m-am prezentat cu monologul lui Othelo, nu cu poezie, mărturiseşte ancorat cu suflul privirii în acele vremuri. ’’

Din tot ce-a trait de-a lungul vieţi ,şi-a păstrat şarmul în care a fost botezat de Divinitate…nu-i rezişti, nu te plictiseşte, nu te amuză, te soarbe într-o singură privire şi te încânta cu puterea sa de-a iubi viaţa, publicul sau, meseria sa ,toate sculptate în reverenţa eternului moment de încântare….

’’Am venit la Reşiţa fiindcă am aici un public senzaţional , de fiecare dată când am fost , fie cu spectacole de teatru, sau de muzică , am simţit iubirea reşiţenilor, indiferent de categoria de vârstă din care făceau parte.’’

Savurează victorios o ţigară şi prin cortina de fum ce se înalţă peste gânduri, îndrăynesc să îî fur din stare, completândş
Cu Sara Montiel nu aţi fost la Reşiţa!
Cochetează cu propoziţia mea, zâmbeşte şi răspunde într-un fel anume numai de el ştiut;

„Nu, dar am adus-o într-o carte, unde am descris-o aşa cum am înţeles eu că trebuie descrisă o femeie iubită:în culori frumoase. Cea mai frumoasă pagină de dragoste care poate exista între un bărbat şi o femeie .Am cunoscut-o la jumătatea anilor ’60, la Festivalul de Film de la Beirut. Sara Montiel, actriţă şi cântăreaţă era celebră în acea vreme, şi a fost dragoste prima vedere. Trăiam ceva ca un miraj. Topiţi unul după altul, nu vedeam şi nu auzeam nimic, eram doar noi doi. Ca doi adolescenţi… Nu am putut uita nici o clipă această dragoste nebunească şi, aşa cum s-a şi dovedit, imposibilă,mărturiseşte cu nostalgie ’’, actorul.

Îndrăznesc să întreb cu emoție, nedorind parcă să vestejesc fiorii acestor amintiri
A fost Marea Iubire?

’’Da, dar până a mă însura’’.

Îşi stinge ţigara uşor in scrumieră şi zâmbeşte cu tot chipul,continuînd;

“Pe urmă a venit copilul, fetiţa mea, dar Sara mi-a cunoscut şi copilul, la revederea de 30 de ani. “

Ştiu că este esenţial ce porţi înăuntru, ce echilibru interior ai şi ce valori alegi din lume ca să-ţi devină proprii, pentru că toate acestea ţi se citesc pe chip!Şi înainte de a-i citii cartea ,îi citesc pe chip relaxarea omului ce-a trait frumos, ce-a desenat prin pulberea anilor ,atât în viaţă cât şi pe scenă , conturul unui destin savuros , dar pe deplin acceptat .

Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu.

Un capitol destul de puțin cunoscut din viața dumneavoastră este cel din copilărie, deportarea în lagăr, alături de familie . Cum reevaluati acum acea perioadă?

“ Au fost lucruri triste.Ne-au urcat într-un vagon, părinții și cinci dintre copiii care mai rămăseserăm acasă și ne-au dus în lagărul de la Salzburg. Copil fiind, am fost marcat de asta. O emoție combinată , un loc trist în copilăria mea.De fiecare dată când merg în Austria fac un ocol și la Salzburg. În locul lagărului, acum, este o fabrică de bere și un restaurant. Privesc și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am scapat. Am avut puterea prin credința în Dumnezeu și m-a ajutat mereu. Astăzi lucrurile rele le-am lăsat deoparte.Eu cred cu toată ființa mea în Dumnezeu, când intru în scenă îmi fac cruce ,ÎI mulțumesc când plec la drum, pentru fiecare zi. Prin Doamne-Doamne am primit iubirea publicului.”

Întrebările la care răspunde, cântând cu vorbele de duh, mă fac să mă gândesc la un lac de-al lui Eminescu, tulburat doar de frumuseţea pădurii ce-l adăposteşte şi ascundeîn adâncurile sale, protector, triluri de păsărele, frânturi de iubiri ale vietăţilor ce nu se ascund de lume decât cu inocenţa clipei pe care-o cred veşnică în împlinirea lor….un loc pe care schiorii timpului se întrec în a spulbera anotimpurile vieţii într-un singur val ce ridică timpul pentru a atinge tâmpla lui Dumnezeu….Ion Dichiseanu se contemplă în ochiul vremurilor cu lacrima amintirilor ce fac acest lac să nu sece niciodată….versul graiului său adăposteşte memoria unui destin, în care crede .

Continuă ca și cum și-a spălat fața în lacul meu imaginar;

“Eu găsesc și în urât –FRUMOSUL ! Am jucat tipologii variate, caractere diferite.La teatru publicul vrea să se denocteze, să uite de problemele cotidiene, din păcate nu se mai pot face multe spectacole de anvergură, din lipsă de bani. “

Aprinde o altă țigară și se bucură sincer de cafeaua de pe masă.Începe să cânte Nat King Cole- Qui sas! O amintire se rostogolește parcă din vocea sa

“Noi , românii am avut și avem mari actori, regizori, scenografi, bani nu prea avem și din păcate spectatorul simte că-I sărăcuț decorul și filmul. Sergiu Nicolaescu a murit , de altfel, că nu-I veneau sponsori să facă filmul Oarba de Mureș…am și acum scenariul”.

Se oprește căutând într-o tristețe care s-a invitat la masa noastră.Pentru prima oară , în veșnicia clipei ,artistul oftează cu tristețea celui ce iși privește biletul de tren într-o gară unde trenurile nu mai pot ajunge , calea ferată a fost furată de cineva căruia nepăsarea îi este mod de viață….
Mă încrâncenez să ne urcăm în trenul vieții din nou.
Suntem Robinsoni cu insula în suflet, pe insula dumneavoastră cine locuiește,acum?
Urcă zâmbind în trenul vieții și mărturisește;

“ PUBLICUL ! Publicul meu, din toată țara! Și voi cei de la Radio Reșița si ascultătorii voștri-TOȚI!

Am venit aici cu gânduri bune, pentru că vă iubesc din toată inima , pentru asta am venit! Vă ofer o părticică din sufletul meu așa cum știu eu să vă ofer, cu trăiri, cu sentimente, cu vibrații interioare, pentru că indiferent că e pictură, teatru, film sau muzică, dacă nu emoționează, nu e ARTĂ”!

Prin sufletul meu emoția trece asemeni unui tren, călăuză pentru o nouă zi, o nouă destinație, în care pe același peron ne așteaptă, ca întotdeauna Viața cu bagajele pline de emoție!

Și nu știu de ce prin suflet îmi cântă Nat King Cole, dar de data Unforgettable, pentru că asemenea momente sunt de neuitat!

(Anca Bica Bălălău)