[FOTO-AUDIO] Promoţia “66 a Liceului nr.1“ Bastilia” reunită în povestea Marei Rogobete!
Articol editat de Mirabela Afronie, 21 aprilie 2016, 23:00 / actualizat: 31 mai 2016, 12:24
Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filosofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te! Spunea, Mircea Eliade. Şi, da ne jucăm… cu bucuriile, cu înfrângerile, cu împlinirile…ne jucăm, pentru că după fiecare zi dăm jos masca fiecărei stări… ne strângem în pântecul somnului şi cordonul ombilical al zilei următoare ni se încolăceşte firav de speranţă… trebuie!
O zi de radio, un telefon şi programez o întâlnire… o doamnă doreşte să-şi anunțe foştii colegi de liceu… organizează revederea… nimic senzaţional, gândesc…. deşi, sunt ruşinată în sinea mea că eu nu am fost niciodată iniţiatorul unei astfel de mobilizări…. zâmbesc, îmi iert eu mie incapacitatea şi o aştept…! desigur, în minte aud zicerea Laurei:
Anca, te intâlneşti cu o poveste-trăieşte-o şi spune-o mai departe!
Uşa radioului se deschide încet, şi-n faţa mea o doamnă, intră cu primăvara de afară pe chip:
Sunt Mara Rogobete, cu dumneavoastră am vorbit?
Mă fâstâcesc, întind mâna şi răspund:
Mă bucur…, mă prezint, îmi zâmbeşte senin şi mă întreabă dacă am timp… O invit politicos… privindu-i braţele pline de cărţi… observă şi ocrotitor mă surprinde din nou:
Îmi place să citesc, câteodată şi scriu, sunt la pensie am tot timpul din lume…
Gândurile mele aleargă desculţe prin suflet… îmi spun: a venit povestea, cum o voi putea oare îmbrăţişa în cuvinte?
Ne aşezăm, zâmbeşte, ochii aceia senini din spatele cărora mă priveşte, scriu deja povestea… Dintre cărţi, ca dintr-un catalog, ies la iveală fotografii cu tinereţea, familia, fiul, nora, mama… se aşează cuminţi într-un colţ de masă şi-mi spune:
Am fost educatoare… nu puteam face altă meserie, am avut aşa nişte profesori încât, trebuia să le duc povestea mai departe!… zâmbesc, emoţionată… continuă… m-am născut în Moldova Nouă, Dunărea m-a crescut, am avut o copilarie frumoasă, m-am bucurat de tot ceea ce îmi dădea libertatea de-a fi copil… liceul l-am făcut în Reşiţa, pe atunci era Liceul nr.1, Bastilia… eu sunt din generaţia care a terminat 11 clase, așa era pe atunci…
Când aţi terminat liceul?
Zâmbeşte şi din ochii senini, un curcubeu primăvaratic răsare peste uimirea mea!
În anul 1966, anul acesta avem 50 de ani de la absolvire! De aceea am sunat la radio, vreau să-mi adun colegii, să-i anunţ că ne întâlnim pe 27 mai , la ora 10 la Bastilia ! Am vorbit cu domnul director al liceului. Din păcate, la liceu nu mai sunt documentele noastre, au fost duse la Arhivele Statului, la Caransebeş,… dar nu-i nimic, Radio Reşiţa se ascultă şi vor afla toţi!
Zâmbeşte şi-mi spune:
Știţi am deprins şi tainele calculatorului, ştiu că se poate asculta şi online, pe frecvenţa 105,6 fm. Sunt la pensie, am timp să învăţ, să citesc, să ascult muzică… timpul liber mi-l programez de seara, ştiu clar ce voi face a doua zi… citesc mult… Biblia m-a schimbat, sunt mai bună cu cei din jurul meu…
Simt că povestea din faţa mea mă copleşeşte… simte şi îmi mărturisește despre profesorii şi despre colegii săi…
Am avut colege, două surori gemene, nimeni nu le deosebea, doar profesoara de franceză SOROCEANU! Le scotea deodată la tablă, râde. Am terminat la uman, nu-l pot uita pe profesorul de chimie, FARA, care ne mai făcea și gâşte…, dar pe doamna BALBOŞESCU, dăscăliţa de limba şi literatura româna, o văd în toate paginile cărţilor şi azi… ne-a învăţat să citim, să iubim cărţile…
În spatele poveştii mele este o fereastră… privesc gândindu-mă la dascălii mei …îmi dau lacrimile şi-mi reproşez în mintea mea… că nu am gândit niciodată aşa despre ei….”Povestea” mea îmi simte emoţia şi mă readuce în scenă…
Profesoara DABA, o domnişoară bătrâna, era foarte severă… şi noi pe atunci ne gândeam că din cauza singurătăţii, azi ştiu şi eu ce-i singurătatea… spune cu o nefirească tristeţe, am fost severă ca educatoare, dar şi ca mamă cu fiul meu. Locuieşte în Lugoj, nora mea MARIA este actriţă la teatrul de amatori „Traian Grozăvescu” din Lugoj…. faţa i se luminează, îmi arată fotografii cu fiul, cu familia… o mică pauză sparge apăsător cu un oftat destăinuirea, în timp ce privește o fotografie, într-un colț doar de ea știut…
Doamne, îmi spun în gând, ce trupă faină are acel teatru din Lugoj…, dar asta este altă poveste…
Mara Rogobete continuă:
Bleumarin cu guler alb, erau uniformele noastre în pe atunci, ciorapi patent și părul strâns, a fost frumos spune…O CRED!
Da, o cred și atunci când îmi spune că doar rugăciunea i-a rămas prieten în singurătate, o cred și când îmi spune să nu uit să dau anunțul:
27 mai, ora 10.00, la Bastilia, generația anului 1966 are revederea de 50 de ani!
Totul într-o respirație !
Nu uit, îmi zic prima dată în gând, apoi îi confirm. Nu uit nici ce mi-a zis Laura:
Fiecare om este o poveste! E inutil să te întreb ce vei face pe 27 mai, la ora 10.00, pentru că povestea trebuie spusă mai departe!
Da… Povestea mea își dă întâlnire cu alte povești în basmul unei jumătăți de secol de la terminarea liceului… ca un copil, m-am strecurat cu modestie în această mărturisire a Marei Rogobete, nedorind să scormonesc prea mult în colbul amintirilor… pentru că acest basm are menirea să fie trăit de Generația ”66, fiindcă se reunește după 50 de ani !
Epilog:
“Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. …mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poți să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată” , spunea Maica Tereza.
Anca Bica Bălălău