De 26 de ani suntem un pic mai liberi!
Articol editat de Mirabela Afronie, 17 decembrie 2015, 09:17
Cine poate uita acel Decembrie însângerat? Cine își poate șterge din memorie acea speranță și dorință de libertate care ne-a animat pe toți? Cine e oare acea ființă umană care nu tresare și acum la gândul că atunci, a lăsat tot ceea ce era oarecum firesc în modul nostru de trai de până atunci și a ieșit cu pieptul gol în bătaia puștilor, sub ploaia de gloanțe ce nu contenea să cadă? Cine?
La început a fost un zvon, doar un zvon, pentru că nu exista comunicare; nu existau telefoane mobile, iar cele fixe erau întrerupte. Și cine avea curajul să vorbească la telefon? Televiziunea Română transmitea discursuri; discursuri sforăitoare, de care eram sătui până peste cap, din care nu înțelegeam nimic.
După zvon a venit o primă confirmare: în Banat se întâmplă ceva. A ieșit lumea în stradă. S-au tras focuri de armă și au murit oameni; zeci de oameni. Confirmarea avea girul credibilității; venea pe filiera Europa Liberă, singura sursă reală de informații la acea vreme.
Mămăliga românească a explodat. A avut nevoie doar de o scânteie care să aprindă butoiul cu pulbere care era în acel moment întreaga Românie. O Românie care trăia cu un ou și jumătate pe lună, cu o jumătate de pâine pe cartelă, cu un kilogram de oase cu slănină pe săptămână. E drept că mai fuseseră scântei; Brașov, cu muncitorii de la Tractorul; Valea Jiului cu minerii, dar acestea au fost înăbușite cu violență și ascunse sub preș. Dacă nu știe nimeni de ele…nu s-au întâmplat.
A urmat scânteia care nu a mai putut fi nici stinsă și nici ascunsă sub preș, o scânteie care s-a extins într-o săptămână în întreaga țară. Nimeni nu a mai putut să o stingă; nimeni nu a mai vrut ca ea, să nu se extindă. Au murit sute, mii de oameni în acele zile; mai întâi în Banat, mai apoi în toată țara. A fost atunci și este și acum, tributul libertății noastre. Din păcate o libertate prost înțeleasă; din nefericire o revoltă confiscată de alții care se bat și acum, în piept, cu ea.
Atunci însă, într-un decembrie incredibil de cald și de liber, nu voiam decât să scăpăm de ceaușești, să avem voie să dăm frâu liber gândurilor cu voce tare, să scăpăm de frică și de umbrele care ne înconjurau. Voiam doar să inspirăm o gură de libertate; doream acest lucru cu prețul vieții noastre. În acele zile nu ne-am gândit nici la noi, nici la familiile ori la copii nostrii; ne-am gândit doar la libertate; sau poate gândul la ei, dorința de a trăi măcar ei altfel ne-a alungat frica din oase și am ieșit mulți în stradă.
De întors ne-am întors mai puțini cu o mână de martiri. Ei au rămas acolo, să ne amintească un lucru: acele zile nu trebuiesc uitate; acea flacără țâșnită din noi, nu are voie să se stingă. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus simplu – Timișoara.
Dan Agache
Sursă foto: debanat.ro
