Se apropie și vine!

La început a fost așa, un zvon, neperceput de nimeni și poate nici de mine. Încet, o frunză roșie-n obraji s-a dus, nici ea nu știe unde, dar s-a dus. Suratele au urmat-o fără de tăgadă, semn că poate, s-au săturat de bine și duse-au fost. În drumul lor spre nicăieri, un croncănit de cioară afumată le-a însoțit călătoria. Un trist sfârșit, după o glorie de-o vară.

Un vânt nițel tăios s-a strecurat în suflet, zbârlind o amintire uitată-ntr-un ungher. O fi adevărat, îmi zic? Se poate dar nu cred, e prea frumos afară. Apoi o veste m-a făcut să mă-n fior: e adevărat îmi zic, se apropie și vine. Am și uitat cum e, de atât amar de vreme.

Poate toamna să mai fi scos un strop de nostalgie din sufletu-mi sătul de atâta răutate. Și chiar mi-e dor de ea acum. E chiar binevenită. Iubită de copii, de oameni mari deopotrivă, aduce cu ea albul și curățenia de care ne era atât de dor. Ne-am săturat de cenușiul veștilor supărătoare, ba sunt scârbit de-atâta răutate dimprejur, de vorbe grele, de insulte, priviri piezișe ori șoapte spuse printre dinți.

Cu albul ei vom mai uita o vreme, de toată nebunia dimprejur; de certuri, de scandaluri, de circ și balamuc. Cu gerul ei năpraznic va îngheța și suflete haine și poate pofta de-a fura, îmi zic; dar nu prea cred, deși eu sper de multă vreme că ziua ceea va veni.

E vremea ei să vină și o aștept de-o viață. O mantie de bucurie, de alb și de speranță, se va așterne pe certuri de nimic și peste ambiții golașe de orice conținut. Eu o aștept de mult și parcă acum e mai dorită de noi toți, că prea multă răutate ne împresoară zi de zi.

E timpul ei s-apară, ca să o luăm de la-nceput. Cu zâmbete pe față și cu speranță, cu bucurie-n suflet și dor de viață. O viață fără ură, minciuni, ori promisiuni deșarte. O viață nouă, pentru care am suferit de-o viață.

E vremea ei să vină și o aștept de un an, să îmi aducă din nou albul curat și puritatea. Omătul să se-aștearnă și să o luăm de la-nceput!

Articol editat de Mirabela Afronie, 24 noiembrie 2015, 10:01 / actualizat: 24 noiembrie 2015, 11:32

La început a fost așa, un zvon, neperceput de nimeni și poate nici de mine. Încet, o frunză roșie-n obraji s-a dus, nici ea nu știe unde, dar s-a dus. Suratele au urmat-o fără de tăgadă, semn că poate, s-au săturat de bine și duse-au fost. În drumul lor spre nicăieri, un croncănit de cioară afumată le-a însoțit călătoria. Un trist sfârșit, după o glorie de-o vară.

Un vânt nițel tăios s-a strecurat în suflet, zbârlind o amintire uitată-ntr-un ungher. O fi adevărat, îmi zic? Se poate dar nu cred, e prea frumos afară. Apoi o veste m-a făcut să mă-n fior: e adevărat îmi zic, se apropie și vine. Am și uitat cum e, de atât amar de vreme.

Poate toamna să mai fi scos un strop de nostalgie din sufletu-mi sătul de atâta răutate. Și chiar mi-e dor de ea acum. E chiar binevenită. Iubită de copii, de oameni mari deopotrivă, aduce cu ea albul și curățenia de care ne era atât de dor. Ne-am săturat de cenușiul veștilor supărătoare, ba sunt scârbit de-atâta răutate dimprejur, de vorbe grele, de insulte, priviri piezișe ori șoapte spuse printre dinți.

Cu albul ei vom mai uita o vreme, de toată nebunia dimprejur; de certuri, de scandaluri, de circ și balamuc. Cu gerul ei năpraznic va îngheța și suflete haine și poate pofta de-a fura, îmi zic; dar nu prea cred, deși eu sper de multă vreme că ziua ceea va veni.

E vremea ei să vină și o aștept de-o viață. O mantie de bucurie, de alb și de speranță, se va așterne pe certuri de nimic și peste ambiții golașe de orice conținut. Eu o aștept de mult și parcă acum e mai dorită de noi toți, că prea multă răutate ne împresoară zi de zi.

E timpul ei s-apară, ca să o luăm de la-nceput. Cu zâmbete pe față și cu speranță, cu bucurie-n suflet și dor de viață. O viață fără ură, minciuni, ori promisiuni deșarte. O viață nouă, pentru care am suferit de-o viață.

E vremea ei să vină și o aștept de un an, să îmi aducă din nou albul curat și puritatea. Omătul să se-aștearnă și să o luăm de la-nceput!

Dan Agache

Sursa foto: trilulilu.ro