Cei 7 ani de la coada…oii!

Articol editat de Daiana Rosca, 14 septembrie 2015, 13:20

Mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă oameni din domenii diverse, din clase sociale diferite, cu şcoală multă sau chiar fără, a căror caracteristică principală era aceea că aveau un bun simţ înnăscut.
Cu unii puteai să vorbeşti despre subiecte diferite din domenii diferite. Fiecare avea opinia sa cu privire la un fenomen, la o întâmplare sau la fapt de viaţă. Am întâlnit de-a lungul vieţii oameni care nu aveau mai mult de 4 clase, dar care au fost educaţi la „şcoala vieţii” cum se spune. Oameni simpli care îţi istoriseau tot felul de întâmplări al căror tâlc trebuia să-l desluşeşti şi care de fiecare dată s-a dovedit că ascundea un sâmbure de înţelepciune.
Am întâlnit şi altfel de oameni; asta dacă pot să le spun oameni. Indivizi care nu s-au remarcat prin nimic în viaţă, a căror circumvoluţiuni sunt aidoma unui derdeluş în mijloc de făurar. Persoane care au ajuns cumva, nu se ştie cum, pe lista unui partid şi într-o funcţie. Din această postură conjuncturală au început să-şi etaleze neştiinţa, proasta creştere şi incapacitatea de a purta un dialog simplu, elementar unui copil de 5 ani. Indivizi atât de plini de sine încât nu sunt în stare nici măcar să răspundă la un salut, la un banal „Bună ziua”.
Nu poţi să le spui nimic, nu poţi să le reproşezi nimic pentru că ei sunt….cine sunt. Dar de fapt cine sunt ei? Nişte inşi incapabili să treacă singuri strada: neputincioşi în ai ajuta pe semenii lor sau mai simplu de a le răspunde la întrebări legitime; nişte persoane care conjunctural au ajuns într-o demnitate, dar care VAAAAI…e efemeră. Va trece.
Se spune că omul sfinţeşte locul. În cazul lor, locul ocupat în prezent e pângărit; e murdar şi plin de energie negativă. O energie care îi caracterizează şi îi ghidează în viaţă. Cât, cum şi de la cine, sunt temele lor de gândire intrinsecă; cum cât şi de la cine să fur, pe cine să mai păcălesc. Sunt incapabil să vadă viaţa mai departe de vârful nasului şi de statul de plată care le asigură un trai mai mult decât îndestulător.
Aceşti oameni există, îi vedem, ne ciocnim de ei. Să nu vă mire însă durerile de cap, sau sentimentul de piele de găină pe care îl resimţiţi după ce intraţi în contact cu ei. Să nu vă întrebaţi cum au ajuns unde au ajuns; nici ei nu ştiu.
Aş spune că sunt lipsiţi de educaţie, că nu au cei 7 ani de-acasă, dar nu cred. La ei e altceva. E altceva nedefinit. M-am întrebat de ce Ceauşescu era extaziat de cultul personalităţii pe care cei din jurul său l-au clădit treaptă cu treaptă. Răspunsul l-am aflat întâlnind indivizi aidoma împuşcatului. Le face o plăcere deosebită să fie gratulaţi, adulaţi şi ridicaţi în slăvi. Şi asta pentru că în viaţa lor nu ar fi reuşit să obţină astfel de rezultate prin muncă proprie, prin contribuţie personală, prin meritele lor.
Faptul că au ajuns acolo unde au ajuns e o întâmplare nefericită. Lipsa de politeţe, de bun simţ, nu e scuzabilă nici dacă ar fi trăit primii 7 ani din viaţă la coada…oii. Din păcate însă astfel de oameni există în viaţa noastră şi printr-o regretabilă eroare au ajuns să ne conducă. Iar acest sentiment le răpeşte orice urmă de umanitate. Păcat pentru ei că sunt ceea ce sunt, păcat pentru noi că le-am permis să fie ceea ce sunt, efemer, astăzi.

(Dan Agache)

Sursă foto: www.flickr.com