[FOTO] In memoriam, Anton Pavlovici Cehov: 116 ani de Veşnicie!

Motto: „Cu cât mai rafinat este omul, cu atât este mai nefericit”.Anton Pavlovici Cehov

Articol editat de Radio Resita, 14 iulie 2020, 19:27

„Oamenii sunt mai sinceri şi mai buni când îşi petrec oaspeţii la plecare, decât când îi întâmpină la sosire” spunea dramaturgul  şi medicul Anton Pavlovici Cehov, de la a cărui plecare se împlinesc 116 ani… aşa că încercăm o modestă compilaţie de suflet în memoria celui care ne-a dezvelit sufletul rusesc în toate culorile emoţiei şi ale suferinţei ascunse între tăceri nerostite şi cuvinte neauzite din operele sale…

Simțind că se apropie clipa marii treceri, la ora trei din noapte, doctorul a cerut să fie adusă o sticlă de șampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea și, întorcandu-se spre Olga, soția lui, actriţă a Teatrului de Artă din Moscova, care îi va supravieţui nu mai puţin de 53 de ani (a murit în 1957) i-a spus cu un zâmbet amar: “De mult n-am mai băut șampanie!“. Și-a golit paharul și s-a întors pe partea stângă. După câteva clipe nu mai respira. Trecuse din viață în moarte cu simplitatea-i obișnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei.“

Anton Pavlovici Cehov, de care ne reaminteşte wikipedia, astăzi, s-a născut pe 29 ianuarie 1880  la Taganrog, un oraș de la Marea Azov. Tatăl lui era un băcan destul de sărac, cu o fire cazonă şi evlavioasă, care se născuse iobag. Şi-a silit fiul să lucreze ca vânzător în prăvălia sa şi l-a înscris într-un cor bisericesc pe care îl dirija el însuşi. În ciuda blândeţii mamei sale, copilăria a rămas pentru Cehov o amintire dureroasă, deşi ulterior s-a dovedit a fi o experienţă intensă şi plină de vitalitate pe care scriitorul a invocat-o adesea în operele sale.

 Între 1867 și 1879, face studii primare și secundare în orașul natal. Frecventează teatrul și conduce o revistă a elevilor. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditații.

În toamna lui 1879, Cehov s-a alăturat familiei la Moscova, unde a rămas până în 1892. S-a înscris imediat la Facultatea de Medicină, pe care a terminat-o în 1884, devenind medic. La această vreme, era deja principalul susţinător financiar al părinţilor şi fraţilor săi, pentru că tatăl nu mai reuşea să obţină decât posturi prost plătite. În calitate de cap neoficial al familiei, Anton a dovedit un simţ remarcabil al responsabilităţii şi rezerve nesecate de energie, susţinându-şi neobosit mama şi fraţii mai mici din sumele câştigate ca ziarist independent şi autor de schiţe umoristice – muncă pe care o îmbina cu studii medicale conştiincioase şi cu o activă viaţă socială.

După absolvirea facultății în 1884, profesează în jurul Moscovei. În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia (Timpuri noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această perioadă, publică proză, lucrând și la piesele sale de teatru. Către sfârşitul anilor 1880, mulţi critici începuseră să-i reproşeze lui Cehov – acum suficient de cunoscut pentru a le atrage atenţia – lipsa unor convingeri politice şi sociale ferme şi faptul că nu îşi înzestra operele cu o anumită tendinţă. Asemenea aşteptări l-au iritat pe scriitor, care nu manifesta nici un partizanat politic sau filosofic.

La începutul anilor 1890, a căutat brusc să se elibereze de agresiunile vieţii intelectuale urbane întreprinzând o expediţie sociologică de unul singur pe o insulă îndepărtată, Sahalin, situată la aproape 9 650 km de Moscova, în celălalt capăt al Siberiei, şi renumită ca sediu al unei colonii penitenciare a Imperiului Rus. Călătoria a fost o lungă şi periculoasă aventură cu trăsura şi pe apă. După ce a ajuns nevătămat, a studiat situaţia locală şi a realizat un recensământ al locuitorilor insulei, Cehov s-a întors să-şi publice descoperirile sub forma unei lucrări de cercetare care îşi are şi azi un loc de cinste în analele penologiei ruseşti:Insula Sahalin (Ostrov Sahalin, 1893-1894). În anii din preajma expediţiei sale pe insula Sahalin, Cehov şi-a continuat experimentele în sfera dramaturgiei. Duhul pădurii (Leşii, 1888-1889) este o piesă prea lungă, în patru acte, de un umor inept, care, printr-un miracol al artei, a fost transfigurată – în bună parte, prin scurtare – în Unchiul Vanea (Deadea Vanea), una dintre capodoperele dramatice ale scriitorului, un studiu excepţional al zădărniciei vieţii într-un conac de ţară. Transformarea s-a produs cândva între 1890 şi 1896;piesa a fost publicată în 1897.

„Medicina este nevasta mea legiuită, iar literatura este amanta mea. Când mă satur de una, petrec noaptea cu cealaltă”

După ce a contribuit, atât ca medic, cât şi ca administrator medical, la ameliorarea consecinţelor foametei cumplite din 1891-1892, Cehov a cumpărat o moşie în satul Melihovo, la cca 80 km sud de Moscova. Aceasta a fost reşedinţa sa cca şase ani şi, în acelaşi timp, un adăpost pentru vârstnicii săi părinţi şi pentru sora lui Maria, care se îngrijea de gospodărirea casei şi care nu se măritase special pentru a-şi putea îngriji fratele.

Pescăruşul (Ceaika) este singura operă dramatică a lui Cehov datată cu precizie în perioada Melihovo. La premiera din 17 octombrie 1896 (stil vechi), această dramă în patru acte, greşit subintitulată „comedie”, a fost prost primită, practic fluierată. Profund afectat, autorul a părăsit sala în al doilea act, după una dintre cele mai traumatizante experienţe ale vieţii sale, jurând să nu mai scrie niciodată pentru scenă.

Doi ani mai târziu însă, piesa a fost resuscitată de nou-înfiinţatul Teatru de Artă din Moscova, unde s-a bucurat de un mare succes şi a restabilit reputaţia de dramaturg a lui Cehov. Pescăruşul este un studiu al conflictului dintre generaţii, reprezentate de două actriţe şi doi scriitori, în care unele detalii i-au fost sugerate autorului de episoade din vieţile prietenilor săi.

După părerea autorului, nu există niciun proiect măreţ care, mai devreme sau mai târziu, să nu fie destinat eşecului: „Îţi trebuie o energie supraomenească pentru a face punte peste prăpastia care separă visul de realitate. Toate personajele care se mişcă în atmosfera ei ceţoasă au un fel de premoniţie a înfrângerii lor în dragoste şi în artă. Îşi visează pasiunea, vorbesc despre ea, dar nu o trăiesc”, mărturisea despre prima sa piesă Pescăruşul care, este  prima dintre cele patru mari piese: Livada de vişini, Trei surori, Unchiul Vania, scrisă de  Cehov în anul 1896, şi cea mai des montată dintre  cele din opera sa.

În anul 1898, Constantin Stanislavski a regizat piesa pentru Teatrul de Arte din Moscova, obţinând un adevărat triumf, după eşecul versiunii academice din anul 1896. Producţia lui Stanislavski a ajuns „unul dintre cele mai mari evenimente din istoria teatrului rusesc şi una dintre cele mai marcante evoluţii în istoria dramaturgiei mondiale”. Atenția lui Stanislavski asupra realismului psihologic și a subtilităților ascunse din piesă au reînviat interesul lui Cehov de a scrie pentru scenă.

„A înfățișat viața viitoarei societăți rusești în imagini pline de viață și de optimism. Se uita la prezent fără să-l falsifice. Nu i-a fost niciodată teamă de adevăr”, mărturisea despre dramaturg, marele teoretician rus, Konstantin Stanislavski.

Teatrul de Arte din Moscova poartă şi astăzi pescărușul ca emblemă, celebrând producția istorică care i-a dat practic identitatea.

„Bogăţia limbii şi arta oratorică au mers întotdeauna una lângă alta. Orice operă de artă trebuie să aibă o idee clară, bine definită. Trebuie să ştii pentru ce scrii. Dacă însă păşeşti pe acest drum fără să ai vreo ţintă hotărâtă, te rătăceşti şi talentul dumitale se iroseşte”, îi mărturisea fratelui său…

În 1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară. Între 1897 și 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate și reprezentate. În 1901, se căsătorește cu actrița Olga Knipper (1868 – 1959). În 1903, finalizează piesa Livada de vișini.

 În 1904, boala i se agravează și, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania.

Cehov a fost un om modest… Se întâmplă ca tocmai marile destine să nu creadă în destinul lor şi al operei lor. Este şi cazul lui… Ajuns celebru încă din timpul scurtei sale vieţi, Cehov îi împărtăşea lui Bunin convingerea că după şapte ani de la moarte nu îl va mai citi nimeni!

E de prisos a mai spune cât de mult s-a înşelat. Puţine nume ale literaturii universale îi pot sta alături.

Cehov sfidează timpul, canoanele, ideologiile, paradigmele, toate „ismele“.

„Pictor al omenirii în suferinţă“ şi al „paradisului banal“, cum îl caracterizează Henri Troyat, cu Cehov ne întâlnim, pe măsura trecerii vremii, la orice răspântie. Ca alţi mari scriitori, el nu a fost receptat şi nici acceptat cu uşurinţă. Originalitatea literaturii lui a frapat, a contrariat, a provocat chiar reacţii de respingere.

Un exemplu: răsunătoarea cădere a premierei cu Pescăruşul, la Petersburg, care l-a afectat profund şi i-a adâncit scepticismul: „E clar că nu voi scrie nici o piesă. În mod sigur nu am nimic de a face cu teatrul, nici cu publicul… Ducă-se la dracu!“. 

De altfel, Anton Pavlovici credea mai mult în talentul său de prozator decât în cel de dramaturg.

Posteritatea lui Cehov e a unui scriitor global, comparabil, şi din acest punct de vedere, cu Cervantes, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski sau Gabriel García Márquez. Probă de foc pentru orice regizor, cu piesele lui Cehov se poate triumfa şi se poate „cădea“ atât de rău, încât, în abordarea teatrului cehovian mediocritatea este exclusă.

De peste o sută de ani spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din România. Mari regizori de teatru din România, Lucian Pintilie, György Harag, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Tompa Gábor au găsit surse majore de inspirație în dramaturgia lui Cehov.

Cehov are o însuşire excepţională; el ne arată sufletul unui mare popor, şi îl arată fără a recurge la patos şi la efecte false… acum 116 ani la Moscova era o zi de vară fierbinte… un cortegiu funerar se îndrepta spre Cimitirul Novodevice, ultimul drum al lui Anton Pavlovici Cehov. Murise într-o staţiune balneară din Germania, şi fusese adus la Moscova într-un vagon de culoare verzuie pe care scria „Transport stridii“, la vederea căruia Gorki „s-a sufocat de mânie“. În urma sicriului, alături de familia scriitorului, pot fi văzuţi Gorki şi Şaliapin. O zi tristă pentru Rusia şi pentru marea ei literatură, dar lui Gorki „i se părea că nimeni nu-şi dădea seama de importanţa pierderii pe care o suferea ţara sa“… medicul şi dramaturgul, Anton Pavlovici Cehov murise la numai 44 de ani, dar sufletul său îmbracă şi astăzi celebrele sale personaje…

„Tolstoi a comparat doi corifei, pe Shakespeare şi pe Cehov, doi scriitori cu care nu era de acord“. Victor Hugo îl numise pe Eschil – „Shakespeare cel Bătrân“.

Voi încheia compilaţia mea ca nebunul lui Gogol: „Tăcere, tăcere!”… o tăcere cehoviană… până se răceşte şampania… e vară şi  „Rolul artistului este să pună întrebări, şi nu să dea răspunsuri”…

 Epilog: „Nu oricine ştie să tacă sau să plece când trebuie.” Anton Pavlovici Cehov

Anca Bica Bălălău

Sursa: „Biografia Cehov” a lui Henri Troyat, scriitor şi biograf francez de origine rusă