[FOTO-AUDIO] La mulţi ani, Adam Puslojić: ”Eu visez că sunt român”!

Motto: „Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, poporului român! „.Nichita Stănescu

Articol editat de Radio Resita, 11 martie 2021, 17:35 / actualizat: 12 martie 2021, 8:42

”Nichita Stănescu e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos” mărturiseşte aniversatul zilei din Serbia şi România, omul de cultură, prietenul şi marele duhovnic al poetului Nichita Stănescu, Adam Puslojić!

Între cele două maluri ale Istrului, limba română ia forma sentimentelor stănesciene, pentru că reprezintă armura ce acoperă harul unor oameni ce s-au născut să ne înveţe să iubim şi să ne iubim ca fraţii.

Adam Puslojić este născut pe 11 martie 1943 cu destinul de poet și traducător sârb, membru de onoare al Academiei Române din anul 1995.

Adam Puslojić a tradus aproape toţi scriitorii români și sârbi, dintre care traducerile lui Nichita Stănescu predomină.

Din Dor de Nichita, din Dor de fraţii sârbi pe care i-a iubit şi l-au iubit, astăzi reîntâlnirea cu Adam Puslojić este o Sărbătoare pentru limba şi literatura română.

De o parte și de alta a Dunării, Îngerul Blond al limbii și literaturii române călăuzește zestrea unei prietenii ce trăiește sub binecuvântarea sensului iubirii…

Întâlnirea cu Adam Puslojić, într-o seară de iarnă îmi umblă prin sângele strâns într-o pată de lacrimă a nostalgiei, dacă mai era nevoie, ne arată ca Suntem ceea ce iubim…

Adam Puslojić:”Nichita Stănescu e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos”

Maestre, cum l-ați cunoscut pe Nichita?Când l-ați întâlnit prima dată?

–       L-am întâlnit în 1967, când mi-a apărut primul volum de versuri în limba sârbă. Cu un an înainte îi dădusem un volum al lui Vascopopol, la București, pe care el l-a tradus și a apărut în vestita colecție ”Cele mai frumoase poezii”. Ciudată e însă viața și un simbol nemaipomenit că eu am debutat ca poet și ca traducător în 1963, am publicat 4 poeme de-ale mele într-o revistă studențească și 4 traduceri din Nichita Stănescu din volumul său, ”Sensul iubirii”, ”Pe câmpul de piatră” și încă trei poeme. Eu am împărțit pagina cu un mare poet modern  de-al nostru, cu care, pe parcurs, m-am împrietenit, Brian Petrovici, iar Nichita a împărțit pagina cu marele poet rus, Alexandr Boc. El fiind după mama Tatiana rus, i-a rămas în destin bunicul rus Nichita și bunicul român Hristea a dispărut. A fost botezat la biserică Nichita Hristea Stănescu. Pentru că eu am fost declarat primul Cetățean de onoare al orașului Ploiești, am crezut că sunt primul din Serbia sau din străinătate, dar nu, în total, după al doilea Război Mondial, adică prin Nichita, prin Caragiale, prin Geo Bogza, prin Eugen Simion, adică prin toți ploieștenii cu care eu am avut de-a face în viață. În nicio altă țară decât Serbia nu apare Nichita Stănescu tradus în nouă volume, începând cu ”Necuvintele” din 1969, până la ultima ”Numai viața mea”, pe care, din păcate nu a mai văzut-o, pentru că a murit în 13 decembrie iar cartea a ieșit de sub tipar în ianuarie anul următor, adică 1964.

–       Venea de la Severin unde fusese naș și a băut doar un pahar de vin. ”Respir, doctore, respir”

–       Eu am fost foarte revoltat, pentru că finul lui, Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii, nu m-a chemat la nuntă. Chiar de la el știu că la un moment dat Nichita a ieșit afară de la masă, a mers spre Dunăre și a strigat în noapte ”Adameee!” Acest țipăt a intrat și în poemul său ”Autobiografie”. A repetat țipătul din poemul pe care îl voi spune acum cu multă dragoste și multă emoție. A scris în total 27 de autoportrete, dar acest poem e mai mult, e o autobiografie, are 6 părți.

”Pata de sânge care ne-a vorbit”

–       Așa cum am spus, a scris 27 de autoportrete. Primul și ultimul din cele șapte scrise la Belgrad, au fost de fapt un joc euristic. Nichita a venit la mine la masă, unde îl aștepta toată lumea glorioasă: Desanca Martinovici, Milenka Vasco Popa, președintele nostru cel pe care l-ați cunoscut, el a venit primul, locuia la niște km de Dunăre. Îi zic: ”Măi, bătrâne, scrie tu ceva, până vin ceilalți.”

Aveam un caiet uriaș, caseta teoretică a clocotismului. Noi am avut o mișcare de avangardă, clocotismul, unde au participat puternic Nichita, Geo Bogza, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gellu Naum, o mulțime de pictori, Sorin Dumitrescu, Corneliu Baba, Mircea Dumitrescu etc. I-am dat acel caiet și văzând ce era pe masă, plin de mâncăruri incredibile, icre, cârnați, fasole, îmi zice: ”Acum n-am talent”. ”Bine, îi zic, scrie atunci așa: eu poetul național al României, Nichita Hristea Stănescu, azi n-am talent. Pui data și te semnezi.” Mi-a luat caietul și a dispărut cam vreo două ore. Credeam că a adormit în cameră. Întrebau musafirii de el. La un moment dat apare transpirat, îmi întinde caietul pe care nici nu l-am deschis atunci. A rămas până la finalul petrecerii, nu se îmbătase, i-am condus pe toți musafirii și voiam să-l duc și pe el. Abia după ce au plecat toți, am deschis caietul și am găsit ceea ce scrisese: ”Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește”. Și asta, prin destin, i-a devenit epitaf…

Ultimul autoportret scris tot la Belgrad sună așa ”Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit m-a înfiat cuvântul. Eu? Care eu? Adam Eu” A fost cu două luni înainte de a muri, este un fil care rulează acum pe youtube.

A fost ultima întâlnire a dumneavoastră cu Nichita?

–       Da, ultima a fost. Socrul lui, a devenit prin destin un mare matematician și academician. La căsătoria cu prima lui soție care acum e în Australia, i-a cumpărat un pian și-și amintește și acum ce am spus la prima întâlnire: ”Iartă-ne, frate Nichita, că încă mai suntem în viață”. La zece ani după aceea, m-am răzgândit, m-am trântit la monumentul lui din Ploiești, prin ploaie i-am cerut scuze că n-am avut dreptate și i-am mai tradus încă trei volume după aceea. Cum l-aș fi tradus dacă muream și eu? Acum doi ani am avut un atac cerebral, după aceea am tradus Arghezi, ”Poeme” și ”Psalmi”, am tradus Bacovia, ”Lacustră”, am tradus al treilea volum Blaga, care a apărut acum, ”Răsărit magic”. După 55 de ani am reușit să public lirica lui Eminescu, cele mai miraculoase poeme scrise în limba română: ”Odă în metru antic” (poezia la care ținea Nichita ca la poemul suprem al poeziei mondiale), ”Rugăciunea unui dac” la care țin eu, dar și Emil Cioran sau Eugen Simion, o gândire pentru secolul 22, nu e pentru acest secol și, evident, ”Luceafărul”, pe care parțial l-am tradus, publicat, dar e intraductibil. Pentru că Luceafărul nu e stea, nu e Venus, Venera, e masculinul. Și nu doar atât. Este stea de seară și stea de dimineață. La unirea luminii cu întunericul. Am găsit pe 18 februarie , pe când m-a lovit Dumnezeu cu pumnul fiindcă am căutat cuvintele în limba sârbă. Trebuia să le inventez. Așa s-a născut ”Lucearnic” E și masculin, și lucitor, și ciornâi – negru, întuneric. În acea zi de 18 februarie am tradus 33 de catrene rimate, în 12 ore. Soția încerca să mă oprească, îngrijorată c-am să mor. 33 – 1883 anul în care a apărut ”Odă în metru antic”, în 1983 a murit, 33 de ani avea Hristos….

Nichita a fost și un apostol al prieteniei, Maestre… S-a răstignit pe asta.

–       Da, e memorabilă replica din filmul despre care am amintit mai devreme: ”Condamnarea la prietenie”. La fel de genială e continuarea, însă: ”Condamnarea la prietenie e ca și condamnarea la naștere”. E mult mai complex, mult mai dureros, așa cum e și versul ”Tristețea mea aude nenăscuții câini, pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Acest poem al lui, acum 40 de ani, în timpul vieții lui, a pătruns în manualele școlare de clasa a VII-a. Acest cântec de dragoste era un poem popular sârb. Copiii aceia tineri îl știau toți. Mi s-au întâmplat niște scene memorabile. Merg la Sarajevo, la festival, am întârziat cu trenul și văd acolo un grup de tineri din care se ridică un băiețel care recită trist cântec de dragoste, fără să știe că acest vers lipsește iar eu m-am dus să i-l zic. A terminat recitalul, s-a întors la mine și mi-a zis: ”Auzi, moșule, dacă mă mai oprești vreodată când eu recit din marele Nichita, bag cuțitul în tine.” Ce era să-i zic? Că eu tradusesem poemul. Dar când i-am povestit lui Nichita, i-au dat lacrimile. Ideea de Gioconda, de Mona Lisa e mult mai mare decât cea care stă acolo, în Muzeul de la Luvru. Adică ideea care circulă prin Cosmos. Singurul om care nu nimerește – și i-am dat în scris – și mereu îmi spune Puslovici – ăsta e Eugen Simion – nu poate să pronunțe, el e francofon. El dacă spune Puslovic, Pislojic, cum spune el, logica pisicii, spune Puslovici, ca să nu mă jignească. 

Atunci când a zis Nichita ”a avea un prieten e mai vital decât a avea un înger”, cred că la dumneavoastră s-a gândit.

–       Nu, el s-a gândit la înger, dar eu m-am încadrat în această ramă de prietenie. Nici nu mi-am dat seama că suntem prieteni. Noi am fost ca niște plante, am crescut sălbatic unul alături de altul. Nici nu m-a întrebat dacă și eu scriu poezii, când i-am adus niște poeme de Vascopopol. Eu am debutat în 1967, dar știa că am tradus cele patru poeme și era tare încântat, vă închipuiți, era în 1963. El a obținut Marele premiu, la Struga, în 1982, dar de fapt, a fost primul laureat al Festivalului, în 1961, când nu exista ideea de Coroană de aur, era Struga cea mică, așa se numea premiul. Iar el l-a obținut, pentru că a lăsat cea mai frumoasă impresie. Venise cu bunul său prieten, Cezar Baltag și Nichita – ”Sensul iubirii” – un coleg mi-a adus cartea spunând că ”Tu ești din Valea Timocului, pricepi ce scrie aici.” A fost un joc de destin că ne-am împrietenit. Glorioasa formulă ”Belgradul în cinci prieteni” m-a obligat. Ști că atunci când am fost ales Membru de onoare al Academiei Române, culmea că și acum sunt cel mai tânăr, darmite acum 25 de ani! Că și Blandiana, și Ileana Mancioiu au un an în plus. Nichita, văzând în mine un fel de traducător imediat și-a dat sema că nu trebuie să încep cu Eminescu. L-am întrebat care să fie primul clasic pe care să-l traduc? A zis: ”George Bacovia, punct”.  Pentru că era muzical, era mai ușor, așa că am publicat volumul ”Plumb” acum 40 de ani.

Maestre, a fost susținut de Academia Suedeză și de dumneavoastră pentru Premiul Nobel. L-a luat atunci Elitis, poetul cipriot.

–       L-am propus prima dată în 1969, revoltându-i pe toți de pe aici. I-am dat primul premiu, ”Santa Maria”. I-am promis lui Nichita că nu mor până nu public lirica lui Eminescu. Și slavă Domnului, la Reșița am să vă aduc. Mie mi s-a întâmplat ceva incredibil: am obținut cele patru anotimpuri. În 2018 am obținut marele premiu ”George Coșbuc”. Și cum n-am putut să mă duc să-l iau de la Aiud, ei au venit la mine. Acum avem o școală la Zrenin, ”George Coșbuc”, într-un sat Torak. Astă vară am obținut marele premiu ”Eminescu”, la Craiova.  

Cred că știți că oamenii ca mine, care l-au iubit pe Nichita, îl simt și trăiesc, mă invidiază, pentru că eu sunt cu o legendă față în față acuma: Adam Poslovici.

–       Ancuță, mor pe drum. Omule, salvează-te, lasă la o parte toată literatura românească. Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia, uită-l pe Barbu și pe Arghezi. Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza și tot te micșorezi acum de același Naum. Ce-ai tu cu Urmuz și Caragiale și ce dacă este pe lume ”Oda în metru antic” și ”Rugăciunea unui dac”, Poarta sărutului și Coloana infinită? Vino, măi, acasă, omule sălbatic, nemernicule, mi-e dor de tine, muribundule, mălaiul mă-tii, auzi? Dar crede-mă, vei muri așa, pe drumuri, trăind. Tot la masa cu hârtie și la munca de tradus. Viața ta, atunci, adevărată, unde-i? Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Hristos și unde sunt vinurile noastre de altădată, albe și grele, carne afumată, cu cartofi mărunți pentru copii? Ce sumă fabuloasă încă, mai trăim și noi doi, spune-mi, traducătorule răstignit, din Răsărit! Și eu spun: ”Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”. Eu nu mă las, Nichita! Lăsați-mă să mor!

Am să vă rog, pentru că este un moment istoric, la mine a venit Crăciunul odată cu acest interviu, spuneți ceva pentru noi, cei dincolo de Dunăre, pentru cei care ne-am născut pe aceeași parte a Dunării cu Nichita. Un gând al dumneavoastră, Adam Puslovici, pentru ascultătorii Radio Reșița.

–       Eu sunt născut în Valea Timocului și ”Îngeri zburând prin Valea Neagră” e scris de ziua mea de naștere, 11 martie, 1994:

Ca un înger prin Valea Neagră,

tot mai aproape de Tine, Doamne,

eu mă tot îndepărtez. De ce nu spun acum nimica,

mereu bătând din aripi,

din munţii mei de pene albe ?

Eu tac pentru că sunt vinovat.

Eu tac pentru că port omor pe suflet.

Eu tac pentru că vin spre tine.

Cuvântul, aici, ieşind din suflet,

rămâne vag, neputincios,

ca semnul nesemnificativ şi provizoriu,

transcris în grabă pe nisip

migrator, din deşert.

Îngerul din mine zboară şi tace,

tace şi zboară. Ispăşeşte lumea.

Eu sunt Valea Neagră a Ta, Doamne,

a lui Adam, a nimănui.

Dar mai mult de-atât vreau să vă spun că atunci când m-au numit la Satu Mare ”Doctor Honoris Causa”, într-o sală de teatru arhiplină, bunul meu prieten, George Vulturescu mi-a zis așa: ”Tu ești ales cu acest titlu la Universitatea ”Vasile Goldiș” din Arad, unde sunt 700 de sârbi. Noi avem aici o arie de majoritari unguri. L-am arătat pe Sfântul Sava, care este primul sfânt al nostru, primul diplomat, a întemeiat biserica; l-am arătat pe Eminescu, pe Nichita Stănescu, câteva tablouri unicat și cineva din public, probabil vrând să mă provoace a strigat: ”Tu ești român ori nu ești?” S-a lăsat o tăcere în sală și am răspuns: ”Nu , eu nu sunt român!”  Așa s-au gândit repede să-mi ia distincția.  După care am adăugat: ”Eu visez că sunt român”.

Mi-e dor de Nichita cu înverşunarea celui oropsit de vina de a-l fi cunoscut, mi-e teamă de Nichita cel neîmpăcat cu soarta mea de ucenic tragic pe eşafodul disperării, mi-e bine cu Nichita încoronat cu spinii defunctei mele vieţi păcătoase şi blazate de lipsa de respirări… astăzi, o respirare în plus se aşează peste sufletele noastre cu bucuria de a-i fi contemporan lui Adam Puslojić!

Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa a acordat titlul de Doctor Honoris Causa academicianului Adam Puslojić, poet sârb şi traducător literar, membru de onoare al Academiei Române şi membru activ al Uniunii Scriitorilor din România şi din Serbia, creatorul curentului poetic de avangardă numit clocotrism.

La mulţi ani, Adam Puslojić! Dacă ar să mi-l imaginez pe Nichita acum, cu siguranţă îţi scrie un poem din vise de Îngeri şă te ocrotească şi să te binecuvânteze!

Epilog : „Suntem ceea ce iubim”.Nichita Stănescu

Interviu realizat la Belgrad, decembrie,2019 de Anca Bica Balalau