Victor Socaciu este aniversatul zilei de 14 ianuarie. Prin intermediul acestui interviu acordat radioului reșițean, îi transmitem un sincer La Mulți Ani!

O mare onoare pentru noi să-l avem invitat la Radio Reșița L-aș putea prezenta în cuvinte simple: tatăl îl voia fotbalist, mama îl voia fericit. O să ne răspundă domnia sa, dacă s-a împlinit dorința mamei. Pe noi, cu siguranță, ne face fericiți, pentru că, dacă am început cu ”Dorul de un ceai”, am ajuns și la ”O căruță de flori”, trecem și pe la ”Biserica iubirii”, îl iubim și pe ”Charlie Chaplin”. Nu pot să spun decât, bun venit, Victor Socaciu!

– Bine v-am găsit și un salut prietenesc tuturor.

După foarte mulți ani, în Banatul de Munte.

– Aș spune că au trecut trei ani și jumătate de când am lipsit nu numai din Banat, ci chiar din România. Am simțit această lipsă a pământului natal. Chiar spuneam cuiva că am înțeles, în sfârșit, cum e cu atracția gravitațională a pământului românesc, pe care am observat-o nu numai la mine, trăind în afară, ci și la toți românii care părăsesc pământul patriei.

Cuvântul ”dor”, l-ați întâlnit și la ceilalți români?

– Dorul e o prezență constantă în afara pământului românesc pentru toți românii.

Cum l-ați traduce, în perioada cât ați lipsit, pe undeva și din muzică și din patrie?

– Simți că-ți lipsește ceva, că e o constantă în absolut fiecare mișcare pe care o faci. Parcă nu-ți găsești echilibrul. Ai tot timpul sentimentul de provizorat acolo unde te afli. Nu neapărat apatrid, pentru că știi că aparții neamului, numai că îți lipsește și simți chestiunea asta ca o raniță pe care o duci în spate. Acum am aruncat ranița, am luat din nou chitara și mă întorc la origini.

La ce vârstă ați debutat?

– În liceu. La vremea aceea eram un mare fan Beatles, Rolling Stones, și încet-încet, datorită unor prieteni care știau muzică, cântau la chitară, am luat și eu o chitară în brațe și într-o săptămână am învățat. Îmi depășisem, să spun așa, primul învățător. Apoi am închegat o trupă rock, beat mai degrabă și cântam piese din repertoriul internațional, deși accesul era foarte limitat, în acele vremuri, chiar la piesele ce deveniseră de top. Veneau discuri așa, pe șest, pe la Radio Șopârla, mai ascultam muzică de afară.
Sunteți, de fapt, inginer.

– Da, am făcut Facultatea de Electrotehnică, la Brașov.

Cum se împacă matematica cu muzic și cu poezia?

– Să știți că muzica este una din cele mai înalte matematici. Eu am fost olimpic la matematică iar când am intrat și în zona componistică, am găsit multe similitudini.
După ce am terminat liceul, trupa Zodiac s-a destrămat, pentru că am plecat în patru vânturi: unul avocat pe la Cluj, altul la facultate, unul a rămas pe tânjală, altul a intrat într-o altă trupă din Brașov….

Și-ați început ”omul cu chitara”…

– Da, pentru că era și un val. L-am ascultat pe Mircea Florian, primul folkist care m-a tușat profund. După aceea i-am auzit pe Mircea Vintilă, pe Doru Stănculescu. Cu Mircea Florian am cântat chiar, în spațiul universitar, acolo unde deja luase ființă un cenaclu, ”Dacia Felix”, în care se întâmplau lucruri similare cenaclurilor literaro-muzicale care prindeau viață în acele vremuri. Trebuie spus că folkul este singurul gen de muzică care s-a născut ăn spațiul universitar. Studeții care aveau deja o anumită pregătire au îmbrățișat acest gen de muzică, i-au dat viață, pentru că îi reprezenta și ca oameni cu bucriile și revoltele lor, dar și ca persoane care reprezentau cultura.

Ați compus pentru piesele dumneavoastrăsau ați apelat la poeți?

– Primul meu cântec a fost în liceu. A fost un cântec de protest. Când erau elevi mai obraznici, conducerea școlii lua ca măsură disciplinară tunderea la zero. Pentru un băiat îndrăgostit, acest lucru revolta. Am pățit-o și eu, am scris piesa împotriva directorului școlii, care se chema ”Frizerul”, pe care am lansat-o la o reuniune de sâmbătă seara și care a avut o priză colosală. A doua zi dimineața, directorul a aflat și toată trupa Zodiac a fost trimisă la tuns.

Faceți parte dintr-o generație de folkiști de la care am învățat, într-o perioadă de tristă amintire, rezistența prin cultură, pentru că, alături de teatru, era supapa, era ieșirea din zona cenușie a țării. Simțeați responsabilitatea acestui lucru?

– Nu știu dacă simțeam responsabilitate, dar simțeam că demersul nostru este unul corect, național și umanist. A lupta pentru libertate este un demers absolut îndreptîțit, oricând și oriunde s-ar întâmpla el.

Ați cântat și la Cenaclul Flacăra, aveați un stadion la picioare. Care e senzația?

– Am fost mereu adeptul unei adresabilități artistice: mi-am dorit ca folkul să rămână neatins de alte curente. Am avut chiar, cu Păunescu o dispută privind cooptarea trupei Iris. Ei sunt excepționali, dar nu în Cenaclu. M-a ascultat, s-a consultat și cu Florian Pittiș și cu actorul Mihai Stan, așa că, după ce am plecat eu, în vara lui 1982, în urma unor reglări de conturi, trupa Iris mi-a reproșat că m-am opus promovării. Unii n-au înșeles, au crezut că am ceva împotriva lor, deși ei sunt niște oameni admirabili, cu care am lucrat în mai multe turnee. E și o vorbă: Proștii fac mai multe lucruri înțelepte decât prostiile făcute de înțelepți.

Pe concitadinul nostru, pe Cristi Buică, l-ați cunoscut la Cenaclu?

– Da, Cristi e un bun compozitor, opțiunile lui de texte sunt foarte importante, faptul că el își alege ceea ce îl reprezintă, au făcut din el unul dintre cei mai importanți cântăreți folk din zonă, alături de Dinu Olărașu, poet excepțional, Maria Gheorghiu, o forță locală devenită forță națională. Aveți aici, o armada, foarte serioasă.

Visul nostru, al celor de aici, este să facem un festival folk, în care Cristi să v-aducă pe toți aici, merită și el această onoare, dar și noi.

– Depinde de oficialii de aici…

Este respectat omul de cultură astăzi?

– Mult mai puțin decât era înainte, când educația era o prioritate. Trebuie să reajungem în acea ipostază în care să punem baza unei dezvoltări sociale și a națiunii noastre, plecând de la prioritizarea prin cultură și educație, pentru că altfel ne pierdem ca neam.

Se spune că, acest domeniu, cultura, este al doilea teritoriu al unui stat.

– Corect. Și probabil că, prin cultură, te faci foarte bine individualizat, personalizat, devenind o forță, inclusiv România, care este invadată de acest globalism, care are și părțile sale bune.

Este România de astăzi, țara pe care o merită copiii noștri?

– O, nu. Când copiii noștri vor ajunge la maturitate ne vor reproșa multe lucruri. Probabil că și eu, când eram tânăr, reproșam generației dinainte că ne-a oferit o societate închisă, înghețată, comunistă. De aceea am și fost în rândurile celor care au schimbat cursul istoriei în 1989. Așa vor face și copiii noștri. Probabil că toate generațiile fac lucrul ăsta, dar la noi cred că prăpastia e prea mare, pentru că nu am reușit să facem în România teritoriul liber și democratic, decât parțial. Suntem pe penultimul loc în Europa, ceea ce spune, de fapt câte ceva despre generația noastră.

Dacă ne-am putea întoarce în timp și ați putea vedea ce se va întâmpla, ce-ați face?

– E grea întrebarea. Nici cum era atunci nu se mai putea, dar și la ce s-a ajuns, e indezirabil.. Probabil că trebuia să trecem prin acest tunel, până să ieșim la lumină și să devenim o țară așa cum au visat-o înaintașii noștri.
Apropos de tânăra generație. Este acuzată, este blamată, este pusă la zid.

Care-i opinia dumneavoastră?

– Avem tinerii pe care noi i-am crescut. Generația de azi, de tineri, încearcă să evadeze în entertainement. Majoritatea din ei sunt aplecați spre distracție și atât. Generația noastră, spre exemplu, am fost mult mai bine culturalizată, am avut parte de o altfel de educație.

Da, aveam lecturile de vacanță, fișe de lucru, dascăli-eroi la vremea respectivă.

– Societatea era construită pentru o educație mai bună. Gândiți-vă numai la tirajele pe care le aveau volumele de poezie! Astăzi nu mai e nici sprijin pentru a fi editate…

Este frumos acel cântec ”Mi-e dor să mai merg la un ceai, să fiu liceanul bălai”. Când ați scris ?

– În 1983. Cred că se împlineau 15 ani de când terminasem liceul. În acea vreme eram angrenat în turneele cu Serbările Scânteii Tineretului. Textul l-am scris pe autocar, împreună cu poetul Lucian Avramescu, cu Gigi Gheorghiu, cu Elena Crîstea, Dan Verona. A fost o reușită, pentru că în aceeași seară l-am lansat cu toții, a avut succes și în final am zis să-l lăsăm pe Lucian Avramescu, conducătorul acelui ansamblu, să fie el cel care semnează textul.

De la Nichita Stănescu ați pus ceva pe muzică?

– Un disc întreg. În 2014, înainte de a pleca din România, am lansat acest album. În 1981 m-am întâlnit cu Nichita, în aula Facultății de Drept din București, el era invitat la un spectacol acolo și în culise am pus bazele unei colaborări. La o săptămână după această întâlnire, am fost la el acasă, în Piața Amzei, unde nu am putut lega nimic, pentru că seara apartamentul lui era invadat de tot felul de oameni care mai de care mai boemi. După 30 de ani de la acea întâmplare, m-am apucat să compun pe versurile lui Nichita.

Cu radioul național ați avut o relație bună?

– Eu am lucrat în radio prin anii 80-81, apoi, ca un arc peste timp, din 2001 până în 2004, am fost membru supleant în Consiliul de administrație al Radio România. Sunt un apropiat al radioului, la un moment dat chiar cochetam cu anumite emisiuni, eram ba invitat permanent, mi s-a dat pe mână să și moderez, dar n-a durat mult, pentru că nu aveam timpul necesar să mă dedic și acestei activități. E o muncă dificilă, dar sunt fan Radio România, pentru că promovează muzica românească. Așa cum s-a întâmplat în toate zonele economice din România și în radio este o activitate comercială în competiție. Toate posturile de radio au un sens. Din păcate, cam 70% din tot ce înseamnă financiar acest spațiu economic, se duce afară și numai 30% rămâne în România. Nu întâmplător vin tot felul de radiouri străine în România care promovează artiștii lor și drepturile de autor care se obțin. Ca atare, nu trebuie să ignorăm acest spațiu, pentru că el corespunde unei necesități stringente umane. Omul nu este numai corp, nu este numai oase și carne, omul este și suflet.

21 de grame, spunea un medic suedez.

– Da, ca atare, va trebui să regândim oarecum, la nivele înalte decizionale și nu numai naționale, ci și la nivel global.

Aveți un cântec despre Charlie Chaplin. Charlot acum?

Charlot a fost un om foarte apropiat celor de jos. Era un om de stânga.
Tristan Tzara a fost un om de stânga și a făcut dadaismul.

– Dar toți marii intelectuali au fost de stânga.
În afară de Marea Britanie, unde este un partid democrat-liberal, oarecum de dreapta, în rest, stânga este alături de cultură.

– Franța dă acest exemplu. Charlie, prin exemplul său de viață, a fost dat afară din America, de pe tărâmul făgăduinței și al libertății, trăind departe de ea. El nu a fost doar un mare actor și regizor, ci și un mare muzician. Lumea nu știe că e un muzician desăvârșit. Vă pot spune scurta istorioară a acestui cântec: eram cu Păunescu într-o mașină, mergeam spre Galați, șoferul, nea Nelu, zice: ”Domnu Păunescu, vă rog să scrieți un cântec despre Charlie Chaplin, că ăsta ne-a făcut copilăria noastră frumoasă și a fost mereu aproape de omul de omul de jos. Eu sunt șofer și-l iubesc foarte mult.” Uite așa, am ajuns la Galați unde aveam spectacolul, unde l-am și lansat. A fost, de la prima audiție un succes.
Are un mesaj actual.

– Acolo e vorba și de condiția artistului, are multe trimiteri.

Dacă acum ați putea vorbi cu el sau să-i cântați, ce i-ați cânta?

– Chiar acest cântec, de la refren.

Vă este dor de oamenii aceștia?

– Foarte mare dor și mă consider un privilegiat că am fost contemporan cu el, pe de o parte și pe de altă parte, că am fost atât de apropiat în anumite momente și am avut șansa unică să compun cântece ce vor rămâne peste timp…

Ce înseamnă pentru dumneavoastră fericirea?

– Este ceva la care ne raportăm zilnic și țintă permanentă a vieții noastre. Sigur că e ca și la ”Mistrețul cu colți de argint”, alergăm după acest ideal. Mai grav este că, tocmai acel colț de argint l-a răpus pe prinț.

Iubirea?

– Iubirea e platforma care ne lansează spre fericire.

Literatura rusă?

– Dostoievski.

Ați făcut muzică de teatru?

– Am scris la câteva piese de teatru, la Târgu Mureș, am scris cântecul ”Caii liberi” , acesta fiind coloana sonoră a piesei de teatru. Am avut și o prelucrare folclorică la un basm românesc.

În afara muzicii folk, ce mai ascultați?

– Clasică. Ruși. Ceaikovski în cea mai mare măsură, dar și Gershwin, Beethoven, Mozart.

Scriitorul român preferat?

– Augustin Buzura. Iubesc poezia, unde mă simt mai în largul meu. Nichita, Dan Verona, Păunescu. Uite, am un poet chilian, Nicanor Parra.
Dumneavoastră sunteți un artist, sunteți omul care a reușit totuși să rupă chingile lutului. Există un preț pentru ca în viață să-ți depășești limitele. Dacă o faci ești pedepsit, dacă n-o faci, nu ești om. Ați putut suporta pedeapsa?

– Cred că de fapt, omul și destinul sunt la pachet dăruite de Dumnezeu. Cu har te naști, nu trebuie să te îngâmfezi, ai o misiune, îndeplinește-ți-o.

Aveți o relație bună cu Divinitatea. Maestre, a fost o reală bucurie, vă mulțumesc frumos, fac o reverență și sunt bucuroasă că suntem contemporani, de aceea am să vă invit pe dumneavoastră să încheiați această emisiune cu un mesaj către ascultătorii Radio România Reșița.

– Și eu vă mulțumesc și transmit tuturor bănățenilor care ne ascultă acum, tuturor românilor și neromânilor, salutul meu prietenesc și gândul că, până la urmă, ceea ce trebuie să ne definească pleacă din interiorul nostru și trebuie să-l afirmăm. Trebuie să fim conștienți că, dincolo de asperitățile vieții, avem o misiune fiecare din noi, cum spuneam mai devreme, viața noastră, destinul nostru sunt la pachet și nu trebuie să ne fie teamă, așa cum vechilor daci nu le era teamă de ridicarea la ceruri, nu trebuie să ne fie teamă de nimic, trebuie să mergem înainte, să ne urmăm destinul, cu multă încăpățânare, abnegație și dragoste.

Anca Bica Bălălău