„Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui,” scrie pe piatra funerară a celui plecat la cele veșnice pe 29 decembrie 1926, Rainer Maria Rilke, după ce leucemia l-a învins la vârsta de doar 51 de ani.

Asta ne este viaţa, ne luăm veşnic rămas bun.

A văzut lumina zilei pe 4 decembrie 1875 la Praga, localitate ce aparținea pe atunci, ca și întreaga Boemia, de Imperiul Austro-Ungar. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke. La presiunea părinților, adolescentul Rainer Maria Rilke care, prezenta vădite talente poetice și pentru desen, a trebuit să urmeze din anul 1885 o școală militară, cu profil real, Școala de Cadeți din Sankt Pölten spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe tremen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în anul 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filosofia la Praga și la München.

Nefericit ca om, etern ca poet, austriacul om de cultură Rilke rămâne unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză, dar și în portugheză, italiană, rusă; volume de corespondență; alte jurnale. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.

Rainer Maria Rilke este unul dintre cei mai sensibili poeți care au scris în limba germana și unul dintre cei mai importanți poeti ai secolului XX.

„Dacă orice cuvânt al meu nu m-ar costa nimic, nu ar fi adevărat, dacă nu m-ar durea, nu ar fi viu, dacă nu ar arde, nu ar lumina. Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.Fii răbdător cu toate câte sunt neclare în inima ta, încearcă să iubeşti întrebările. Nu căuta răspunsuri care nu pt fi date, pentru că, oricum, nu ai fi în stare să convieţuieşti cu ele. Iubeşte-ţi întrebările. Poate îţi va fi dat, fără ca măcar tu să observi asta, îţi va fi dat să trăieşti până în ziua aceea, acum atât de îndepărtată, în care vei primi şi răspunsul,era crezul omului și poetului Rainer Maria Rilke.

A cutreierat Europa, a fost prieten cu Lev Tolstoi vizitând atât Moscova cât și Sankt Petersburg, traversând țara de-a lungul râului Volga. Parisul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne.
Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui său, dar în anul 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.

A iubit în felul său viața trăind-o prin sensibilitatea adâncă a celui căruia cuvintele nu-i sunt decât sentimente sculptate cu propriul sânge, în scurtul pelerinaj prin această lume:
„Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea,acoperă-mi urechile: te-aud ușor,fără picioare către tine pot umbla,și fără gura pot să te implor.Frânge-mi în două brațele,la fel te va cuprinde inima-mi, în loc;
oprește-mi inima și creierul va bate, iar de-mi azvârli în creier foc, pe sânge te voi duce mai departe.”

Rainer Maria Rilke este diapazonul sensibilității dusă la nebunia sfântă a celui crucificat în cuvântul ce străjuiește bolta nemuririi.

„Vrând să fac un dar poeților români – de la care în tinerețe am primit inestimabile daruri, Nichita, Cezar, Grigore – am îndrăznit o versiune românească a intraductibilelor și abstruselor poeme rilkeene. Mostre supreme ale unui discurs poetic somnambulic, desfidând nu numai logică și sintaxa curentă dar și cea poetică, aceste Elegii… sunt, cred eu, un vârf dacă nu un monument al spiritualității moderne europene.
Sunt fericit că limba română a strămoșilor mei și a marilor poeți români a primit și a putut cuprinde arta poetului austriac, ce se clătina și cuvânta într-un aer de o tensiune insuportabilă, între Pindar și Holderlin, un monument de vârf inegalabil, cu siguranță, al creației europene,” îl mărturisește scriitorul, dramaturgul și publicistul român, Nicolae Breban.

Legenda spune că floarea pe care a iubit-o cel mai mult, trandafirul, i-a adus moartea, deoarece înțepându-se într-un spin a făcut septicemie și a trecut la cele veșnice pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, de lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis.Medicii au spus că a avut leucemie.

Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte: „Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui.
Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern”… Asta ne este viaţa, ne luăm veşnic rămas bun.

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

„Dacă mă sfarm? (îţi sunt ulcior)/Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt)/Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,/cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care/să te întâmpine cuvinte calde./Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade/sandala de velur, mângâietoare./Mantaua ta cea mare se desprinde./privirea ta spre care se ridică/obrazu-mi cald precum o pernă mică/va rătăci-ndelungă vreme după mine-/şi-n asfinţit de soare se va-ntinde/în poala rece-a pietrelor străine.Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.”

Anca Bica Bălălău

<