Motto: „Rolul esenţial al teatrului este acela de a-i aduce pe oameni la spectacole, pentru că teatrul este o şcoală.”Stela Popescu

Sunt meserii pentru care nu ajung  „studiile de specialitate”… Meserii pe care nu le poți învăța, decât prin devenirea de sine. Iar această devenire de sine necesită un efort imens, capacități, aptitudini și competențe speciale, abilități concrete și nu în ultimul rând HAR.

Cronica unei morţi neanunţate, Stela Popescu !

De ce iubim actorii de teatru şi film, aceşti Visători de Profesie ? Se spune că teatrul este Viul pentru Vii, că ei actorii sunt scutul personajelor care ne protejează sufletul, ni-l hrănesc cu spiritul lor, ni-l potcovesc cu norocul cunoaşterii.

De ce iubim actorii, fie că sunt aici sau de dincolo ?

Ca un părinte care-şi iubeşte copiii în mod diferit şi totuşi la fel, actorii sunt simbolul Fiului risipitor care vine la Cina cea de taină a singurătăţilor noastre. De ce iubim actorii?

Pentru că suntem regizorul recunoştinţei noastre cu fiecare plecare a lor de pe scena… vieţii, punem în scenă un nou Rol: acela al memoriei în care EI-ACTORII sunt în Rolul Principal.

Prefer prietenii şi oamenii de rând, decât zâmbetele false.

Stela Popescu avea un cod profesional al bunelor maniere: „ Există, cred eu, un drum al vieţii pe care ţi-l scrii, îl faci, dar parcă şi se hotărăşte dinainte. Un soi de… destin, e cel mai bine spus! În cazul meu, meseria i-a făcut pe oameni să creadă că-mi place să mă arăt, dar nu e adevărat. Cel mai mare succes al vieţii mele a fost cu „Preşul” lui Ion Băieşu, unde eram o servitoare amărâtă, cu mustaţă.

Am jucat tot felul de roluri. Pe lângă Teatrul „Constantin Tănase”, am jucat 18 ani la Teatrul de Comedie. Înseamnă foarte mult pentru public să vadă că poţi să faci şi asta, şi cealaltă. Şi trebuie să-i convingi pe oameni, nu numai aşa de formă, că altfel se uită imediat! Prefer prietenii şi oamenii de rând, decât zâmbetele false, poşetele de firmă cumpărate din bani făcuţi repede şi, cel mai des, ilegal. O lume ca un şvaiţer plin de găuri.’’

Dacă am face cronica unei morţi neanunţate, Stela Popescu a fost plină de viaţă, în deplină vervă creatoare  şi tot aşa a plecat, brusc, fără a ne lăsa petecul de compasiune care să ne pregătească să acceptăm. A plecat în ultimul Rol în marea distribuţie din Ceruri… nouă ne rămâne lecţia neînvăţată încă, aceea de a face faţă unor astfel de momente pentru a ne ridica la înălţimea numelui unui om ales, pentru a-i proslăvi eternitatea cu simplitate şi bun simţ… altfel la ce bun declarăm că iubim actorii… Râzi, Paiaţă!

Epilog: „Când te pasionează ceva, nu oboseşti, nu te dărâmă, este o oboseală plăcută şi nu eşti niciodată stresat.” Stela Popescu

Anca Bica Bălălău