Marţi, 14 noiembrie, se împlinesc 148 de ani de la naşterea Iuliei Haşdeu, unica fiică a savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu – academician, enciclopedisţ jurisţ lingvisţ folclorisţ publicisţ istoric şi om politic, una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.

Iulia Haşdeu a fost un copil genial şi precoce, la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii şi, prin toate aceste realizări, uimind toţi intelectualii acelor vremuri. A scris poezii de o profunzime uimitoare, avea aptitudini remarcabile pentru pictură, era pasionată de muzică, avea o voce minunată şi absolvise Conservatorul. Din păcate, acest destin promiţător avea să se curme la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriţi, în rândurile care urmează, povestea acestei copile geniale, cu sfârşitul ei tragic, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina şi fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.

* * * * *

Iulia Haşdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, la Bucureşti, în casa din Strada Carol I, nr.14, fiind fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi a Iuliei Faliciu. Copila a fost botezată cu acelaşi nume ca al mamei, dintr-o mistică tendinţă de contopire a celor două fiinţe apropiate şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei.

La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica” vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“, sau „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.

Remarcabilă a fost contribuţia mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-şi literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă.

Erau dovezi ale genialităţii micuţei, care au uimit nu doar familia sa ci şi apropiaţii care treceau pragul casei lor, mulţi dintre aceştia fiind intelectuali iluştri.

Unul dintre aceştia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Haşdeu, ar fi întrebat-o pe copilă dacă ştie vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, la rându-i, cuvânt cu cuvânţ câteva minute mai târziu.

Semn al calităţilor sale de excepţie, la vârsta de doar opt ani, în anul 1877, a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2, sub direcţia lui Dem. Demetrescu, iar la 27 septembrie 1877, a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“. Tot atunci, Iulia reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română, în ciclul „Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani”.

La vârsta de 11 ani, a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele de teatru într-un acţ în franceză, „Adieu et Bonne Arrive” şi „Les enfants ne jugeant pas”, sau povestirile „Trandafirul moşului” şi „Etoile et celeste”.

În anul şcolar 1877 a fost înscrisă în clasa I la Liceul „Sf. Sava“ – tot de băieţi, ca particulară, dar prezentându-se la examene “cu şcolarii regulaţi”, instituţie pe care a absolvit-o în vara anului 1881 cu rezultate excelente. Din dorinţa ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale – pian şi canto – , o atenţie deosebită fiind acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Se spune că dorinţa tatălui ei era ca tot ce-i fusese inaccesibil lui, în copilărie – muzica, pictura şi artele înrudite – să îi fie pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre împlinirea ei.

Fiind pasionată de muzică şi având o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian.

Trebuie remarcaţ însă, că o mare parte a opiniei publice din acea perioadă, poate din invidie, sau poate pe bună dreptate, critica succesele copilei, care erau considerate ba exagerate, ba justificate de influenţa tatălui său asupra examinatorilor şi îndrumătorilor tinerei.

Acestea erau doar simple clevetiri, iar tânăra confirma dragostea şi grija părinţilor, precum şi aprecierea celor care o judecau la adevărata ei valoare: la 16 ani, în anul 1886, Iulia Haşdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona, unde urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ. Tot la Pariş frecventează cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii, studia intenş simţea nevoia să acumuleze cât mai multe cunoştinţe, lua lecţii de pictură şi de canto de la profesori celebri ai vremii, era sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă.

A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele „Logica ipotezei” şi „A doua carte a lui Herodot”, demonstrând un remarcabil talent oratoric. Era efectiv îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Haşdeu suferind nespus la moartea, în 1885, a lui Hugo, unul din idoli ei.

Tânăra începe pregătirea pentru teza de doctoraţ cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”, însă în anul 1887, se îmbolnăveşte grav, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorinţă de a învăţa, iar medicii dau un verdict crunt: are tuberculoză.

În vara anului 1887, vine în vizită la Curtea de Argeş, a continuat să scrie poezii şi cugetări, apoi s-a întors la Pariş însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Părinţii săi au dus-o la tratament la Montreux, în Elveţia, însă, deşi medicii opinau că boala tinerei se va vindeca, starea ei se deteriora vizibil.

A revenit în România, părinţii săi o duc la tratament la Agapia, apoi la Bucureşti, însă starea fetei era din ce în ce mai rea. Iulia Haşdeu ajunsese să se împace cu destinul său şi, cu ultimele puteri, în martie 1888, scrie poezia „Moartea”, o tulburătoare transpunere artistică a momentelor de final:

„Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,

Că ea este lumină puternică şi caldă,

Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –

Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.

Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume

Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;

Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,

Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“…

Se stinge din viaţă la 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.

După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Haşdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctoraţ o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni.

Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Haşdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicaţiei a fost expediat către colegul şi amicul Michel Bréal, de la Pariş care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franţei a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette şi Socec au găzduiţ în cursul anului 1889, apariţia celor trei volume din colecţia „Śuvres posthumes”, de Iulia B.P. Haşdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare şi dragoste”.

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-şi putea continua existenţa, savantul fiind convins de importanţa tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicaţie pentru destinul crunt al tinerei, şi-a plâns fiica fără încetare şi a aşteptat un semn de la ea.

Conform celor afirmate de Haşdeu, în martie 1890, scriitorul a primit un semn de la fiica sa: „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Haşdeu.

După acest semn, el şi-a făcut un ţel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.

Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfăţişare de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric.

Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului, iar lângă cele două jilţuri sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării.

Aici, Bogdan Petriceicu Haşdeu dă viaţă primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia. La castel, Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.

Desigur, e de la sine înţeles că mulţi dintre apropiaţi l-au etichetat pe Haşdeu drept „nebun“, explicând că şi-a pierdut minţile de durere, dând naştere unor fabulaţii.

Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Haşdeu i-a amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”. De asemenea, toată biblioteca lui B. P. Haşdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia. Ea a murit la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soţul său a trecut la cele veşnice la 25 august 1907.

Castelul de la Câmpina a dat naştere, de-a lungul vremii, la nenumărate legende, chiar şi în zilele noastre unele dintre acestea arătând că, în anumite nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau că Iulia ar fi fost văzută de localnici pe terasa castelului cu un buchet de margarete în braţe şi că a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestora.

Iulia_Hasdeu_11

România turistică, 1 februarie 2001

Răzvan Moceanu / Rador

DISTRIBUIȚI

Lasă un comentariu