Motto:„Destinul este un privilegiu, dar nu întotdeauna un noroc”

Olga Tudorache, Regina Mamă a teatrului românesc“, s-a născut la 11 octombrie 1929, la Oituz, judeţul Bacău, la un an după Radio România. Din anul 1976 a fost Conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, catedra de actorie, iar din anul  1990  profesor. A avut şase promoţii de actori, până la pensionare , anul 1997.Din anul 2000 s-a retras definitiv din învățământ.

De-a lungul bogatei sale cariere artistice s-a impus prin sinceritate, glas și privire, uneori dominând cu o superioritate firească scena și rolul.

Mi-o amintesc și o trăiesc de pe vremea când o ascultam la radio, apoi  dintr-un spectacol  pe care l-am văzut de multe ori, pentru că mă chema, mă înfiora și mă iubea prin personajul ei, încât simt nevoia să îi fac o reverență , astfel încât să mă simt un curtean vremelnic care se apleacă în fața Reginei sale.

Dacă n-ar exista mame, am muri flămânzi de iertare

Am văzut-o pe Olga Tudorache   completând o carieră de excepţie cu rolul din piesa „Regina Mamă”,    De Manlio Santanelli, unde confirmă acea celebră replică a lui Marlene Dietrich – Farmecul nostru e  în capul nostru-, fiindcă după vizionarea acestui spectacol simţi că nu contează nici   gloria, nici banii, numai Talentul…

Spectacolul debutează într-o notă comică, continuând cu descărcarea la cote  maxime de repulsie, teamă, dar mai ales Iubire cenzurată voit de caracterele absolut   speciale ale celor două personaje: mama- Regina, fiul- Alfredo.

Cu un decor simplu, utilizat în totalitate, drama sfârşitului, dar absolut  neîntâmplătoare a Începutului unui dialog uman între mamă şi fiu, condamnă spectatorul   la meditaţie şi-l provoacă cu subtilitate să devină pe rând în propria sa conştiinţă şi acuzat    şi acuzator… într-un fel alături, dar şi împotrivă…

Marius Bodochi – fiul Alfredo al Reginei, mi-a dat senzaţia că de mulţi ani era    copleşit de partenera sa de scenă, nedisimulându-şi nici o clipa exerciţiul de admiraţie, dar conturând cu fineţe rolul său – aparent motivul venirii sale la mama sa cu dorinţa de a  veghea ultimele zile ale mamei, bolnavă de leucemie- dar în realitate intenţia de a se   inspira din această situaţie limită pentru un eventual reportaj ce l-ar putea relansa ca   ziarist şi scriitor.

Între cei doi protagonişti exista un raport ciudat de aparentă animozitate, de agresivitate verbală, un raport iniţial tensionat care treptat se destinde sub povara  amintirilor, pentru ca în final să capete neaşteptate accente tragice.    Reia oare autorul în această piesă simbolul mitologic al mamei ambivalente  dătătoare de viaţă, dar şi de moarte?

Căci dacă mama înseamnă siguranţa adăpostului, al dragostei şi al căldurii, ea  poate deveni totodată şi devoratoare, prin prelungirea exagerată a funcţiei sale de   călăuzire şi ocrotire, va apărea şi riscul sufocării. Isis (Egipt), Kali (India), Artemis din  Efes (Asia Mică) sunt doar câteva exemple de zeiţe ambivalente, ale vieţii şi ale morţii   deopotrivă, din mitologia lumii.

Este o partitură dificilă cu o puternică incurcătură emoţională, bine dozată pentru  care traducătorul,  a găsit echivalente  româneşti de  mare subtilitate.  Un regal, speculând cu profesionalism orice accent sau evidenţa creatoare, călăuzind şi pregătind spectacolul spre un final care te duce, la decenii   de la punerea în scenă a   spectacolului  la versurile lui Grigore Vieru:

Mamă, anunţă-l pe Dumnezeu că am murit!”

Dar ce a fost adevărat şi ce a fost teatru? Retorică întrebare… În acest  microcosmos de graniţe invocate şi negate permanent, mamă şi fiu se studiază, se caută şi    se resping, furându-şi unul celuilalt prezentul, trecutul şi viitorul, într-o insistentă  alternanţă de emoţii ce îşi găsesc în grotesc tonalitatea dominantă.

Cel care va muri la sfârşit va fi fiul. Dar, cum se întâmplă de obicei în cuplurile  legate pe viaţă şi pe moarte, nu va fi posibilă şi nici legitimă distincţia între învingător şi   învins…

Eugen Ionescu spunea despre piesă: Această piesă are toată tragi-comedia  noului teatru. Cunoscătorii, iubitorii de teatru şi cei care încă nu sunt cunoscătorii  luminaţi, dar care vor deveni după ce vor vedea cum se face teatru de calitate, trebuie în mod absolut, dacă sunt în căutarea rarului şi frumosului să meargă să vadă acest   spectacol…

După ani și ani fiorul acestui spectacol este Olga Tudorache, este Regina Mamă, cea care ne-a dat și nu ne-a luat nici un bir pentru faptul că îi suntem contemporani, fiindcă ea va fi cât ideea de teatru va exista pe planetă. Mulțumesc ,Olga Tudorache, acel mulțumesc al copilului care ți-a cunoscut vocea la teatru radiofonic și apoi s-a minunat cu emoție când a respirat același aer cu dumneata într-o școală de teatru, într-o sală de teatru și într-o țară care trebuie să te merite, să te iubească, fiindcă dacă  dacă n-ar exista mame, am muri flămânzi de iertare!Iar mamele sunt Reginele vieții.

La mulți ani, Olga Tudorache! Plecăciune!

Anca Bica Bălălău

 

Nota redacției:

Ultima sa creaţie radiofonică este cea din Victoria şi Crocodilul, spectacol realizat în anul 2007, în cadrul proiectului Dramaturgi români contemporani; o farsă comică, în care interpretează rolul unei profesoare de arta actorului, supusă ea însăşi unui examen. Pe fundalul unor evenimente istorice contemporane, construcţia dramatică este inspirată de întâmplări reale din viaţa celebrei profesoare de teatru. Un text scris de Ion Costin Manoliu, care pune în valoare calităţile artistice ale Olgăi Tudorache, pe care multe generaţii de iubitori de teatru le-au apreciat.

Luni, 9 octombrie 2017, Teatrul Naţional Radiofonic – Radio România a omagiat-o  pe marea actriţă Olga Tudorache, la împlinirea vârstei de 88 de ani, organizând audiţia cu public a spectacolului Victoria şi Crocodilul de Ion Costin Manoliu, la Teatrul Metropolis din Bucureşti.În rolurile principale: Olga Tudorache şi Mihai Bica. Regia artistică: Alexandru Dabija. În distribuţie: Dorina Lazăr, Mircea Constantinescu şi Mihai Calotă.

Lasă un comentariu