Într-o seară frumoasă de iulie, invitatul nostru este un om de onoare al Banatului și-al Banatului de Munte, este un prieten al ascultătorilor Radio Reșița, căruia îi place să spună și să trăiască conform unui principiu extraordinar: ”Am fost un bătăios. Mama mea m-a învățat că pentru BINE trebuie să plătești orice preț și-atunci, pentru mine, nu a existat decât alb sau negru.” Nicu Covaci.  Bine-ați venit!

Bine v-am găsit! Și eu spun băieților mei: nu vă dați bătuți niciodată. În viață, ca la box, cine în final mai stă în picioare, acela a câștigat. Cu nasul spart, cu vânătăi, dar a câștigat.    

Draga mea, există puterea exemplului. Eu fac ce pot eu. Nu ajunge.

O dovadă că nu vă dați bătuți este faptul că la sfârșitul lunii iulie, 28-29, veți organiza la Gărâna, în Caraș-Severin, a doua ediție a Festivalului Wolfblues, la care sunt invitați prieteni de-ai dumneavoastră, din lumea bună muzicală.  

Bineînțeles. Este vorba, pe de o parte de a oferi publicului o plăcere, o bucurie, o senzație de euforie, de prietenie, ca să demonstrăm că între muzicanți este și respect reciproc, nu doar ceea ce se bârfește că se sapă și se bârfesc între ei. Adevărații muzicanți știu să se aprecieze reciproc, pentru că știu cum e să ajungi la un anumit nivel. Îi aduc acolo și mai ales pentru blues, pentru că blues-ul e o cultură foarte simplă pe care se poate clădi și fiecare poate face ce vrea. Se adună din mai multe formații și cântă blues, nu o anumită piesă. Asta leagă.

E inedit, pentru că-i găsim și în alte posturi decât cele consacrate.

Asta vreau să fac, să-i leg, să-i unesc, să fie ”gașcă”.

O gașcă frumoasă care-i așteaptă pe bănățeni și nu numai, să vină, să se bucure de cele două seri în Poiana Lupului, la Gărâna.

Să se bucure și de peisaj, și de sunet, și de interpreți, pentru că vor fi deosebiți și de starea de apropiere, de prietenie pe care o degajă acest eveniment.

Să considerăm, Maestre, că într-un fel sau altul, vom sărbători alături de dumneavoastră și de echipa care organizează acest festival, ziua dumneavoastră și cei 55 de ani de Phoenix?

Nu-mi vine să cred, dar uite, s-au împlinit….

Se spune că muzica e stenografia emoțiilor. Aveți emoții?

Categoric! În momentul în care compun o piesă e un moment de răbufnire emoțională; pun mâna pe chitară și se naște. Așa mă exprim, așa dau mai departe. Dar asta este menirea unui artist: să dea. Să dea cât poate, pentru că publicul vine la un concert, la un spectacol, pentru hrana sufletească. Mâncare și băutură primești de oriunde. Dar hrană sufletească primești numai de la niște artiști buni. Și-atunci, dacă ești pe scenă, trebuie să dai cât poți. Dacă dai mult, se petrece acel fenomen de feed-back, de rezonanță, care te încarcă pe tine, ca artist și pleci de la concert mai încărcat decât te-ai dus.

Se spune că, foarte bine, cultura este al doilea teritoriu al unui Stat. De-a lungul carierei dumneavoastră, al destinului, ați cucerit acest teritoriu, precum și altele pe unde ați concertat și ați fost apreciat. Cum vedeți, totuși, publicul românesc?

Sincer să fiu, mie îmi pare rău de el, pentru că este manipulat, derutat, dezinformat. Din momentul în care se promovează anumite idei și aspecte denaturate, publicul român își pierde reperele. Eu sufăr când vin în țară și simt că nu mai este țara mea. Media privată este întrebuințată pentru a manipula publicul.

Radioul național se luptă să-și păstreze echidistanța.

Vezi dumneata că vor să distrugă și TVR și radioul? Noi vrem să facem un post de radio ”Phoenix”. Pe mine nu mă dărâmă nimeni.

Mă bucur foarte mult. Va fi cu precădere muzical?

Vom da numai calitate. Sigur că există muzică de dans, dar arta are și menirea de a transmite mesaje. Fără lozinci, fără ieșit în stradă.

Rezistăm prin cultură?

Dacă fiecare ar fi în stare să spună cu mine NU, ceilalți n-ar putea să-și facă de cap.

Și dacă s-ar merge la vot, până la urmă, pentru că guvernele proaste sunt alese de oamenii deștepți care nu votează.

Cei puși să conducă sunt făcuți întâi șantajabili și pe urmă puși în post. În momentul în care nu fac hora sunt dați la o parte, pentru că sunt șantajabili. Însă jocurile sunt făcute mult, mult mai sus.   

Și-n vremea comuniștilor se punea mai mult accent pe cultură

La ora aceea se punea accent pe calitate care să convingă. Acum noi trebuie să dispărem. România va dispărea. Astea sunt planurile și din păcate, facem jocurile. Mergem ca oile în loc să puem mâna pe bâtă.

Păi a vrut Ministrul Agriculturii să pună oaia simbol național, nu?

Pe vremuri, lupul era simbolul nostru…

Spuneați, tot pe dumneavoastră vă citez: ”Cred că există o lege a unui echilibru pe care noi, în permanență o provocăm”. Dumneavoastră faceți acest lucru și încercați să aduceți în oastea dumneavoastră tineri, care sunt mai puțin pervertiți.

Echilibrul poate avea extreme foarte mari, între care există distanțe. Și-atunci trebuie ales cu atenție și polarizăm de bine. Eu, personal, nu cred în zei, în dumnezei, în arhangheli, eu cred în Bine și Rău iar pentru Bine fac orice, sar în foc pentru Bine.

Promovați foarte mulți tineri, aveți în echipă tineri absolut speciali, pe care-i felicităm și-i respectăm. Multă lume, mai ales în emisiunile în direct, acuză ”generația de azi”, ”tinerii din ziua de azi”. Tinerii de azi sunt așa cum i-am crescut noi.

Educația este un element atât de important. Și pe un cățel dacă-l înveși, îți aduce mingea, dă lăbuța. Astăzi s-au făcut legi care să sape educația. N-ai voie să forțezi, să te atingi de copil, c-o pățești, că cică-i strici personalitatea. Păi personalitatea se clădește prin educație, prin informație. Temperamentul se moștenește. Ori copiii aceștia nu mai au repere, nu știu ce e rău și ce e bine…

Prin acest festival al prieteniei, așa cum scrie și în materialul de promovare, credeți că, organizând asemenea evenimente absolut speciale, putem schimba mentalitatea majorității românilor?

Draga mea, există puterea exemplului. Eu fac ce pot eu. Nu ajunge.

Creați un precedent, până la urmă.

Pot și alții să pună mâna să facă astfel de lucruri. Și referindu-mă la tineretul ce mâine-poimâine trebuie să-și câștige existența, să conducă țara, ei trebuie pregătiți. Mă ocup de ei. Primesc un premiu de la televiziune și pe urmă, un picior în fund, următorul… următorul… rămânând cu un handicap pe viață. Odată ce a fost remarcat și i s-a demonstrat calitatea, eu îi creez un drum, să-i dau o traiectorie.

Să-i puneți aripi, cu alte cuvinte, ca să poată zbura singur.

De pildă, Andrei Cerbu a câștigat un premiu. L-am luat la 12 ani, la 14 ani, desigur, nu pot la fiecare eveniment că e la școală, dar îl iau cu mine să-l arăt publicului. Cântă cu mine, cântă Phoenix, cântă și de-ale lui. Sau Flavius Hossu, l-am luat la 14 ani, acum are 16, e toboșarul meu, întâi de toți toboșarii din țara asta.

Cum îi găsiți?

Cine caută, găsește.

Am mai făcut împreună un interviu și m-au întrebat niște tineri cu faceți, cum îi găsiți?

Mă ajută unii și alții, mai există oameni de bine care și-au dat seama că eu nu profit, nu exploatez, ci vreau să ajut.

Se spune că avem aproape 5 milioane de români în afara granițelor. Credeți că dacă la un moment dat aceștia se vor întoarce, vor putea schimba spre alb, situația din țară?

Mă tem că nu. Ei se duc afară să muncească, pentru că le e foame. În momentul în care te supui, muncești orice ți se dă, ca să-ți câștigi existența, nu te mai gândești să schimbi sistemul. Pentru că acela e cel greșit. Dreptul la demnitate ni se suprimă….

”Găsește-ți șira spinării și învață să spui NU”

Ne întoarcem la festivalul de blues, la cea de a II-a ediție. Aveți niște personalități muzicale foarte cunoscute publicului românesc: Călin Pop de la ”Celelalte cuvinte”, Iulian Vrabete de la ”Holograf”, Bujor Harira de la ”ProMusica” și bineînțeles dumneavoastră, alături de prietenul Erlen Krauser.

Da, este un băiat deosebit, un talent ieșit din comun. Mi-aduc aminte că eram la Școala de Muzică și el făcea vioară. Colega mea de școală era profesoara lui și era supărată că eu am început să-i arăt chitara. ”Ce mi-l iei, nu-l învăța chitară, ce-i trebuie lui asta?”. Dar el a prins pasiunea pentru chitară și cântă ca un Dumnezeu astăzi. A fost ani de zile chitaristul orchestrei James Last, după ce acesta ne-a părăsit, Erli a rămas singurel. I-am zis ”Hai acasă!” Va veni. Am să-ncerc să-l sprijin și să-l promovez și în media.

Am și eu un of: la fiecare scară de bloc e un festival folcloric și se tot duc bani, nici măcar nu se respectă tradițiile, apoi mergem la restaurant să sărbătorim că am făcut un festival. Alții spun că n-au cum, costă foarte mult. Cum vă descurcați din punct de vedere material?

Uite că nu ne mai descurcăm, pentru că oamenii nu au bani să cumpere bilete, chiar dacă ne iubesc. Profităm și noi de primarii care-și fac o anumită aură organizând evenimente și le mulțumimcă s-au gândit și la noi. Ultimul disc m-a costat 65 000 euro și am vândut doar câteva. Dacă le pun într-o librărie, din 10 euro, ei îți iau 6 euro, fără să miște un deget. Rămân 4, din care 2 mă costă multiplicarea. Cu doi euro când acopăr suma inițială? Am împrumutat de la niște austrieci, pentru că niciun român nu m-a sprijinit. Și pentru că nu pot să le dau banii înapoi, le fac tablouri. Pictez și am comenzi dinainte de a le termina.

Ați scos și o carte. Găsim la WolfBlues  discul și cartea? Poate vor oamenii să vă ia acasă.

O să încercăm să aducem și cărți, și discuri și niște T-shirt-uri. Știi ce scrie pe ele? ”Găsește-ți șira spinării și învață să spui NU”

Suntem o țară de yesmani?

E trist…. Românii sunt oameni buni… Uite… pomi fructiferi la marginea drumului, fântâni să bei apă, călătorul găsește dacă are nevoie, în drumul său.

Că oamenii obișnuiți sunt buni, noi am văzut în decembrie, când am avut acel proiect umanitar ”Muzică pentru viață”. Baza, 95% au fost cei care trăiesc din pensii și salarii. Au dat din puținul lor și uite-așa, s-au strâns 2 miliarde, în Reșița.

Miliardarii nu dau. Oricât ar avea, nu le ajunge. Nu pot consuma ce au în 1000 de vieți, dar tot nu le ajunge. Mor etnii întregi în Africa, în Asia și lor tot nu le ajunge. Ce boală e asta? De ce nu-s duși la psihiatru? Apăi dacă ai cât îți trebuie pentru o viață întreagă, stop!, lasă și pe altul…

Maestre, când ați început să cântați, aveați un mentor, un artist preferat pe care doreați să-l urmați?

–         Impresionat am fost de sound-ul chitarei electrice. La începutul anilor 60 erau Shadows  Revenge și ne-am făcut noi singuri cu chitare electrice, cu cabluri…

Sunteți primii care ați avut sintetizatoare, dacă nu mă înșel.

Asta mai târziu. Dar eram impresionați de sunetele acestea. Mai târziu au venit Beatles, The Monkeys, când am auzit corurile acelea, vocile, aveam toți piele de gâscă. În Timișoara erau doi chitariști nemaipomeniți, Puiu Lazaru și Popescu, care mi-a fost profesor de chitară. Maică-mea, săraca, croitoreasă, stătea cu capul în mașina de cusut de dimineața până seara, să-mi plătească profesoara de pian, de engleză, m-a ajutat să fac sport, să fac tot ce mi-a trecut prin cap.

O investiție care, uite, ne ajută pe noi să ne bucurăm.

–         Da…. Să-i fie țărâna ușoară… Deși nu țărâna, pentru că am dezgropat-o a doua zi, am ars-o și i-am pus cenușa într-o vază la mine pe dulap, ca să-i pot spune ”Bună dimineața, mamă!”

Dacă tinerii vă au pe dumneavoastră mentor, dacă vă citesc cartea, dacă vă ascultă interviurile, își dau seama că nu e simplu deloc. Totuși, ce le spuneți?

Totul are un preț. Vrei să ajungi președintele Statelor Unite? Plătește prețul! O, dar e scump! Bine, atunci stai acasă. Însă, nu te da bătut niciodată. Dacă știi că e bine ceea ce faci, n-ai voie să te dai bătut. Răul trebuie stârpit din fașă, pentru că altfel, nu-ți faci bine nici ție, nici celorlalți.

Gabriel Liiceanu spune ”În viață, dacă-ți depășești limitele, ești pedepsit, dacă nu le depășești, nu ești om”. 

Limitele sunt ceva relativ. Există o scară a valorilor în orice domeniu. Plusul, Binele, Pozitivul, astea trebuie ridicate. Pe pământ e Raiul, lumea nu-și dă seama de asta. Dar răul e scos în evidență. E o mentalitate generală, care împarte Planeta și mi-e teamă să nu fie prea târziu. Trebuie să ne trezim, să punem mâna și să întoarcem roata.

Uitați-vă tot ce s-a întâmplat la Hamburg săptămâna trecută…

–         Totul e făcut de niște oameni foarte inteligenți, care au viziuni foarte clare și informații foarte bune. Ei pot să facă cu planeta ce vor.

Dar de 2000 de ani, arta, cultura au supraviețuit.

Asta e frumos și asta ne-a caracterizat. Asta nu vreau să pierdem, pentru că România a pierdut deja o mare calitate: omenia. Însă cultura noastră este străveche și așa cum se presupune, civilizația noastră e mai veche decât a sumerienilor și ar trebui să fim mândri de asta. Cerem să fim respectați, dar noi nu ne respectăm pe noi înșine.

Mi-aș dori ca personalitățile Banatului pe care le avem și uite, avem bucuria de a fi contemporani cu domnia voastră, cu Sabin Păuța, aveți vreo viziune să faceți împreună un concert?

–         Sunt deschis la orice.

Putem face un festival al personalităților, pentru că avem, chiar avem cu cine!

Hai să punem umărul! Uite, exisă un Institut al Culturii , ICR, care trimite peste tot pe planeta asta numai țigani. Țiganii sunt foarte talentați, dar în cultura lor nu este cultura noastră. Pe noi nu ne trimite nimeni să reprezentăm țara. Am fost chemați în Italia la un festival internațional, dar românii au spus că Phoenixul nu e destul de important pentru așa ceva, nu e reprezentativ. Asta pentru că au mașinațiile lor, spală bani, fură și fură și fură…

Ați început să cântați și vă numeați ”Sfinții”

–         Asta pentru că eram cei mai răi băieți.

Vă răsfățați și atrăgeați atenția. Apoi, de 55 de ani ați rămas Phoenix. Sunteți unul care țineți această formație în viață. Cred că pentru acest lucru nu avem noi cuvinte să vă mulțumim. Când un concert Phoenix la Reșița?

În momentul în care ne chemați.

Sper ca cei care drămuiesc destinele acestor locuri s-o facă.

Eu nu pot risca să închiriez o sală, să vin cu instalații, cu formația și să am 20 de oameni în sală, care își permit biletul.

Din păcate, la evenimentele culturale în oraș , la cele de calitate, nu sunt mai mult de 200 de oameni.

Vedeți? Asta nu acoperă cheltuielile noastre. Eu nu mai pot da bani din buzunar, că nu-i am. Însă dacă am găsi un sponsor să acopere măcar o parte din cheltuielile noastre, atunci am putea să cântăm mai des.

Maestre, care-i cea mai mare bucurie a dumneavoastră?

Uite , de pildă, ”Marele urs” a ajuns mare șlagăr. Când încep să cânt, cântă lumea mai tare ca mine.

–         Trebuie să mă gândesc bine pentru că bucurii n-am prea avut în ultima vreme, sunt tare necăjit. Dar mă bucur să văd copiii ăștia care strălucesc de talent și capacități formidabile. Mă încarc eu când îl văd pe Andrei cântând la chitară. Cântă mai bine ca mine, ce naiba! E expresiv, știe să stoarcă coarda așa frumos, miere iese din chitara aia! La vârsta lui să aibă atâta stare emoțională încât să o poată transmite, este formidabil..

Este pasiune….

Asta e una din bucuriile mele. Pe urmă mă bucur de țara asta. Doamne ce țară frumoasă avem! Dar, cum e vorba aceea, e păcat că-i locuită.  Trebuie să ne adunăm să punem umărul, să nu lăsăm țara să piară.  

O spuneți cu mult patriotism și o spuneți direct, eu cred că cei care ne ascultă și în special tineretul să vină să vă vadă pe viu în 28-29 la Gărâna, să simtă ce înseamnă o prietenie între valori. Să înțeleagă că nu toată lumea se urăște cu toată lumea, o politică emanată pe toate psoturile comerciale. Românii pot fi uniți, nu dezbinați și cultura unește.

–         Exact! Dezbină și condu. S-a băgat un virus al zâzaniei în țara asta, că e fiecare contra fiecare. Pe vremuri, țara era împărțită doar în două: eram noi și ei. Azi, fiecare calcă în picioare pe fiecare și consideră că e firesc. În loc să ne adunăm, să ne luăm în brațe, noi ne dăm picioare în cap.

Am apreciat mereu la dumneavoastră, că în toate emisiunile și interviurile pe care le-ați făcut, vorbiți o română impecabilă.

Mi s-a mai atras atenția că gramatical nu sunt 100% corect.

Cred că aveți un ușor accent bănățean pe care-l avem toți și e frumos să ni-l păstrăm, e cartea noastră de vizită. Limba română e și ea siluită din interior cu tot felul de termeni.

–         Noi avem tot felul de graiuri: ardelenesc, bănățean, moldovenesc… Unii nici nu ne înțeleg. De pildă: ”Ogoaice că cie zgravăl!” Adică ”Liniștește-te, că tot te zgârâi!”, adică te pedepsesc cumva dacă nu te liniștești.  Am crescut la țară. Tata era de la granița cu sârbii iar mama basarabeancă, distanță foarte mare. În vacanțe eram la sat, cu gâștele, cu vacile. Un lucru am să-ți spun, care o să te uimească, poate: îi mulțumesc lui Ceaușescu că a impus în țară, când s-a întors el din Crimeea, ca toată arta românească să se bazeze pe folclorul românesc. În acel an lumea a fost derutată, la Mare nu mai știau ce să cânte. Am avut noroc să descopăr în pivnițele Electrecordului niște înregistrări de pe vremea magnetofon, cu muzică și ritualuri precreștine. Și m-am încuiat în casă cu Josef Kapll și după vreo 3 luni de zile tremuram, plângeam, ni se făcea părul măciucă, am încercat să facem o sinteză și ne-a ieșit ”Cei ce ne-au dat nume”, ”Mugur de fluier”, unde piesele erau deja mai compacte și pe urmă ”Cantafabule”.  

E una din comorile mele de acasă. Vă pare rău că v-ați născut în România?

Dacă mă nășteam afară, ajungeam poate pilot de rachete, șofer de tanc sau poate om de afaceri. Viața de aici e o viață pe un teritoriu sufletesc mult mai intens decât în alte părți. Am trăit în Germania vreo 10 ani. Acolo totul este ”cool”, calculat, edificat, au eficiență mai mare. Viața este ce simțim și trăim. Dacă nu avem trăiri, am trăit degeaba. Chiar și anumite momente triste te încarcă. Dacă un eveniment reușește să te întristeze și ai putere să lupți, atunci te împingi înainte.

Vă compuneți și textul și muzica. Ați pus pe note muzicale și poeți?

Ultimul meu disc are Macedonski, Eminescu, Alecsandri, am ales piesele patriotice. Am scris și eu text. Țin minte că maică-mea mă certa că nu mă preocup să-mi dezvolt vocabularul, să vorbesc frumos, corect și-mi zicea c-o să rămân țăran ca tată-meu. De aceea nici n-am avut curajul să scriu texte de la bun început. Am găsit prieteni care-mi scriau textele. Când nu m-a mai satisfăcut ceea ce îmi dădeau ei, pentru că nu venea din inima mea, venea din a lor, m-am pus eu să scriu. Nu poezii, ci așa cum vorbesc, așa scriu și textul, comunic, am mesaj, transmit emoție. Uite , de pildă, ”Marele urs” a ajuns mare șlagăr. Când încep să cânt, cântă lumea mai tare ca mine.

Sunt și oameni care plâng, pentru că e foarte actual mesajul : ”Nu ne-au mai dat nimic înapoi, nici măcar viața”. Publicul vă poate vedea în 28 și 29 iulie 2017, de la ora 20:00, în Poiana Lupului, la Gărâna, sub genericul ”Nicu Covaci și prietenii săi”, într-un festival al prieteniei și al optimismului, în care să ne luam noi viața înapoi, dacă ei nu vor să ne-o dea. Aș vrea să încheiați dumneavoastră, cu un mesaj pentru cei ce ascultă Radio Reșița.

Găsiți-vă șira spinării și învățați să spuneți NU. Bucuria-i a mea, vă mulțumesc!

 

Anca Bica Bălălău