Motto: „Două lucruri sunt imposibile în viață: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea.” Adrian Păunescu
„Eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”, mărturisea regretatul om de cultură Adrian Păunescu cu puțin înainte de a se încorona între oștile cerești visător al neamului românesc.
Scriitor, jurnalist și om politic Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți- Basarabia şi a plecat să compună pentru Îngeri, acum 10 ani, pe 5 noiembrie 2010. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj și a făcut studii liceale la Craiova și la București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București , fiind bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-Statele Unite ale Americii.
„Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi.C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi. Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni”
Adrian Păunescu este unul din ultimii marii clasici căruia am avut șansa să îi fim contemporani. Un mare român și un amfitrion al versului limbii și literaturii române în care s-a contopit cu harul inăscut de-a lungul întregii sale vieți, poetul a fost un strașnic apărător al celui de-al doilea teritoriu al României-CULTURA!
“Oricum, în ciuda suferinței, a umilinței și a morții programate, sunt un norocos, sunt un caz antologic, sunt un răsfățat. Supraviețuiesc. Și scriu. Și iert. Și iubesc. Și sper. Și mi se pare că aș putea-o lua, oricând, de la capăt.” Adrian Păunescu – “Liber să sufăr”
Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, așadar depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în fața unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului și a poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale: “Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română”.
Poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie – și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile.
Critica literară a relevat „structura nobilă” a creației poetice păunesciene încă de la debutul din anul 1965, cu „Ultrasentimente», volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului”.
„… pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale…”, apreciază criticul literar, Eugen Simion.
Timp de cinci ani, Adrian Păuneascu a avut o emisiune săptămânală la Radio România Reșița, care se difuza în fiecare zi de luni, cu o durată de 50 de minute.
Intervenţia din seara zilei de 1 noiembrie 2010 a fost ultima apariţie a poetului la radio înainte să fie doborât de boală la pat. Despre acest moment, fiul său Andrei Păunescu ne-a mărturisit cum a fost scrisă ultima poezie a tatălui său, pe patul de spital:
„Pe la ora 16.30, mi-a spus să iau o hârtie, să facem sumarul pentru emisiunea sa de la Radio Reșița. Mi-a spus să-i fac propuneri de piese, dar, înainte de toate, văzându-mă cum îi stau în față, pe scaunul de lângă pat, cu pixul și hârtia gata de scris, mi-a spus: „Hai să-ți dictez două strofe, trei!” și a și început, ca niciodată de rar, să spună versuri: „De-aicea, de pe patul de spital…”
Mi-a dictat cele șase strofe în 35 de minute, cu pauze lungi. Mult timp, față de viteza cu care scria altădată. La ultima strofă, mi-a cerut părerea, dacă să spună „pâine și dreptate” sau „minima dreptate”. I-am spus că mi se pare mai bine „minima dreptate” și mi-a dat credit. ”… În alte dăți, dacă îi spuneam că o variantă e mai slabă decât alta, lua partea propriului vers care nu convinsese și îl alegea ostentativ, din solidaritate cu posibilele puncte mai slabe ale operei sale, neacceptând că poate scrie uneori mai bine, alteori mai puțin bine”.
La Radio România Reşiţa, regretatul poet a făcut în decurs de 5 ani o emisiune cu realizatorul Sergiu Taban, momente de rară fineţe şi erudiţie, dintre care vă redăm:
Despre finala Cupei Chalange la handbal, mărturisea aprecierea pentru Banatul de Munte, deşi a fost un mare fan al Craiovei la fotbal, marea sa iubire Alb-Albastră:
Adorat, contestat, iubit și hulit,Adrian Păunescu rămâne în istoria culturii române un punct de reper pentru toate generațiile născute în limba și literatura română. Un punct de reper a cărei unicitate îi dă dreptul la Veșnicie.
Astăzi, 20 iulie Adrian Păunescu ar fi împlinit 77 de ani!
Din păcate, inima omului Adrian Păunescu a încetat să bată vineri, 5 noiembrie 2010, la ora 7:15 la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat la 26 octombrie 2010 cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii.Creația poetului Adrian Păunescu este nemuritoare.
Îi suntem datori pentru îmbogățirea și înobilarea limbii române cu emoția regăsirii fiecăruia dintre noi în semnificația fiecărui vers păunescian:
„Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,/C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,/Anii noştri frumoşi, /anii noştri nebuni,/Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni./Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,/Şi eu încă sunt viu,/Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns/Pentru-o oră de plâns. Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,/Să-ţi dau anii-napoi,/Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,/Eu să mor, să fim chit”.
Epilog: „Lumina mea îngroapă-te cu mine, la primăvară poate încolţim.”
Anca Bica Bălălău
Ultima poezie:
De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate!”.
