Avem un invitat de onoare, un artist pe care îl consemnăm în CV-ul cultural al orașului, așa cum încercăm s-o facem de ceva vreme, noi cei de la Radio Reșița, împreună cu voi și cu toți oamenii de cultură din Banatul de Munte.

Ovidiu Caița, regizorul spectacolului ”Migraaaanții” al cărei premieră va avea loc vineri, 10 februarie, în deschiderea celei de-a treia ediții a festivalului ”Scena ca o stradă”. Bine ai venit!

Bună ziua, bine v-am găsit! Sunt onorat să mă aflu la Radio Reşiţa, de foarte multă vreme nu am mai pus piciorul într-un studiou de radio.

Și în Reșița bănuiesc că e prima colaborare, nu?

În Reșița e prima colaborare, primul contact cu orașul, cu zona aceasta a țării care e atât de spectaculoasă și de specială, dar din păcate, atât de puțin cunoscută și văzută de ceilalți. Un peisaj superb și aici, de pe fereastră, de la dumneavoastră.

Ovidiu, înainte de a ne spune niște date importante sau mai bine spus, biografia ta, crezi că acest festival de teatru este un bun promo pentru regiunea în care suntem noi?

Desigur că un asemenea eveniment cultural făcut cu cap și cu dragoste e ceva ce atrage lumea în zonă, ceva ce deschide o comunitate, ceva ce deschide un spațiu către exterior și da, un asemenea festival de teatru ar trebui să aibă asta ca principal scop, nu doar să aducă spectacole pentru publicul din oraș. Ar trebui să aibă ca scop important măcar prezentarea producțiilor proprii, prezentarea valorilor proprii, prezentarea orașului și a comunității de care teatrul trebuie să fie legat. De aceea și titlul este foarte inspirat: ”Scena ca o stradă”, pentru că vorbește, cred eu, despre chiar această deschidere către public.

Înainte de a ne fi regizorul nostru invitat, de a ne face onoarea de a deschide acest festival cu un spectacol extrem de sensibil, de real și până la urmă, cum spuneai și în conferința de presă, ne va schimba puțin după ce-l vom vedea. Spune-ne câteva lucruri despre tine. Unde ai terminat? Ce faci?

Înainte de a face teatru, am făcut o vreme radio, între timp nu mai fac altceva decât teatru, în ultima vreme am început să și predau la Facultatea de teatru de la Târgu Mureș, unde sunt cadru universitar asociat. Am terminat la Cluj, am lucrat în multe teatre din țară, în Cluj, Iași, Satu Mare. Am prieteni foarte buni în Mureș care au înființat un teatru independent foarte important în țară la momentul acesta și … așa am ajuns acolo.

Crezi în nemurirea teatrului?

Nu știu, există teatru de atâtea mii de ani, cred că el și-a demonstrat nemurirea în atâta timp. Nu văd o lume fără teatru, el nu poate să dispară.

Este oglinda noastră.

E una dintre oglinzi și probabil e arta care s-a transformat cel mai mult de-a lungul secolelor. Este arta care s-a apropiat cel mai mult de primul impuls al omului, de verbalizare și de povestire. Cred că nu există întrebarea asta.

Viul pentru vii. Ai autori preferați?

 Da, am dramaturgi preferați pe care îi montez, am dramaturgi preferați pe care nu-i montez deocamdată, pentru că încă nu le-a venit vremea, pentru că nu a venit vremea să ne împrietenim atât de mult.

Nu ești adeptul să sari etapele? Ești foarte tânăr totuși.

Nu sunt chiar atât de tânăr și nu cred că de asta e vorba. Am sărit unele etape, pe altele le-am parcurs în prea mult timp. Cred că e vorba de momentele în care ești pe deplin conștient de ceea ce faci și rezonezi: acum e momentul, acum se întâmplă! Nici de curaj nu e vorba.

Spre ce gen de teatru îți place să mergi?

Spre genurile de teatru care îmi plac e foarte greu să merg acum în România. E treatrul cu multă multimedia, cu foarte multă imagine, cu sunet și muzică live, un teatru complex care e foarte costisitor în România. Știm foarte bine că pe orice guvern ne conduce, ultimul lucru care-l interesează e cultura și educația. Din păcate, nu putem vorbi de bugete reale nici în teatre. Mă interesează foarte mult teatrul contemporan, dramaturgia nouă. Cred că e foarte important să montăm dramaturgie românească și pledez mereu pentru asta am și montat așa ceva, lucrez cu mulți dramaturgi români contemporani, lucrez cu autori foarte tineri, lucrez cu dramaturgi de spectacol, cu oameni care scriu teatru românesc

Ai încredere în cei care scriu acum?

Da, am lucrat cu oameni care au scris special pentru un spectacol. Sunt oameni care scriu bine, sunt extrem de dinamici, extrem de atenți la ceea ce le ceri și cred că se naște cel mai frumos un text de teatru când e lucrat de o echipă.

Și cu sinceritate pînă la urmă. Se spune că diavolul în teatru este plictiseala. Ești de acord cu asta?

Așa a spus Sartre, dar nu sunt de acord cu asta. Am văzut spectacole de teatru construite intenționat pentru a provoca un soi de plictiseală și de lehamite, care la un moment dat se răstoarnă și devine un delir. Nu cred că e neapărat plictiseala, e vorba de plictiseala noastră ca artiști. În alt fel, nu apare plictiseala într-o sală de teatru, n-are cum, n-are de unde să apară. Plictiseala ne aparține doar nouă, celor care lucrăm la un spectacol și nimănui altcuiva.

Ești regizor, aici am vrut să ajung și până la urmă dacă ne gândim la școala românească de teatru pe sistemul Stanislavsky, iubești arta din tine, nu pe tine în artă. Cred că se îmbină foarte bine regia cu dăscălia, dacă pot spune așa, pentru faptul că ești și dascăl.

Da, m-am speriat puțin când colegii mei de la Târgu Mureș m-au chemat la universitate. Nu eram foarte convins de calitățile mele pedagogice, dar am văzut că oarecum ce fac la scenă trebuie să fac și cu studenții. Sunt abia la început, la a doua generație cu care lucrez, e foarte devreme.

Multe generații înainte, Ovidiu! O să vedem și spectacolul tău vineri seara dar până să vorbim despre acest spectacol, munca cu actorul, vorba lui Stanislavsky, cum este, cum ai descri-o? Deci, spectacolul începe de la lectură, după aceea scena, costume, repetiția generală, premiera.

Da, dacă ar fi așa de simplu….

Bine, eu am punctat liniile principale.

Acesta e traseul, munca e tot ce umple spațiile din ideile principale. Acesta e traseul mare, de la lectură la mai mult decât împrietenirea cu textul, la crearea unei punți de legătură directă între actori și ceea ce urmează să se întâmple în spectacol, până la deziluzia cu două zile înainte de premieră când fiecare dintre noi avem senzația că suntem departe de ce ne-am propus.

E ceva normal, se întâmplă ca înainte de examen, când ai impresia că nu mai știi nimic. Ești un om optimist?

Nu cred în speranțe și optimism la modul asta. Cred că avem de tras, optimismul în sine e o pierdere de vreme, cred că ar trebui să ne dăm seama că lucrurile depind de noi. Acum, desigur că am fost puțin legat politic și de recentele evenimentele din stradă. De pildă, în noaptea în care am văzut luminițele mulțimii din stradă, da, am fost optimist, pentru că s-a muncit ca să se ajungă acolo.

Ovidiu, la începutul secolului trecut, un mare român își lua locul în istorie in elita avangardelor, Tristan Tzara și sloganul lor: ”Să măturăm! Să măturăm!” În ultimul său interviu,cu  o jurnalistă franceză  a spus că-i pare rău că a făcut tot ce a făcut, pentru că lumea n-a înțeles nimic și toate ororile acestei lumi se vor repeta. Din păcate, după avangardă au venir două războaie mondiale, s-au întâmplat multe.

S-au întâmplat toate ororile lumii într-un timp foarte scurt. Adică tot ce am reușit istoric să facem, am distrus.

Crezi că actul artistic pe care-l faci tu, actul de cultură, rămâne degeaba? Mâhnirea lui Trstan Tzara pe mine mă obsedează.

Eu nu cred că teatrul schimbă ceva în societate sau că naște mari mișcări. Putea să se întâmple asta înainte de 89, când ”șopârlele” de la teatru puteau să inspire niște mișcări și alea mici, cu atât mai puțin astăzi. Nu cred că teatrul mai inspiră în vreun fel social, oricât de social este spectacolul. Am văzut spectacole extrem de angajate politic și extrem de puternice, care nu schimbă nimic social, care nu fac diferența între ce a fost înainte de a se face acele spectacole și după, absolut deloc.  Ceea ce se întâmplă de fapt, esențial este faptul că astfel de spectacole de teatru pun întrebări în individ.

Schimbă om cu om…

Pot să schimbe în interiorul persoanelor aflate în sală. Atât. Să facă să-și pună întrebări.

A câștigat ceva teatrul după Revoluție?

O, da…. E mai mult decât faptul că nu mai e cenzurat. Vorbim de Generațiile de aur din teatru. Cred că de ani buni, în România există actori cel puțin la fel de buni ca cei din Generațiile de aur. Vorbim de regizori, de actori….

Nu mai e mediatizarea care a fost, mă gândesc la teatrul radiofonic…

Exact. E o altă mediatizare și teatrul are o cu totul și cu totul o altă funcție azi. Teatrul de azi a ieșit din clădiri care aveau rolul de a fi doar clădiri.

Nu zidurile fac o instituție.

Exact! Teatrul de azi e pe stradă, e în cartiere. Un proiect la Sibiu, incredibil, se joacă în cartierele orașului cu povești ale oamenilor din cartierele respective. Se joacă în subsoluri, se joacă în spații în care nimeni nu se gândea că s-ar putea juca. Se merge cu teatul la țară.

Uite, ești optimist, Ovidiu…

Nu e vorba de optimis. S-a modificat enorm în acești ani, e foarte viu

… teatrul viu pentru oameni vii…

… și din multe puncte de vedere e mai bine decât înainte de 1989. Știu că foarte multă lume deplânge acel fel de sinecură teatrală care există, din păcate și astăzi, în aproape toate teatrele de stat din România, dar a crescut mult altceva.

Am o curiozitate personală: ce-ți place mai mult, între doi dramaturgi români, Caragiale sau Sebastian?

Caragiale este o lectură foarte plăcută pentru mine. Am văzut foarte multe montări, se montează în toate felurile, e viu, e actual. Sebastian m-a impresionat pentru că e povestea vieții lui. E jurnalul, e el ca personaj, opera lui e mai personală…

… și mai interiorizat

…și mai interiorizat, așa e. Dar nu am preferințe.

Atunci să te întreb altceva: furioșii englezi ai anilor 60 sau teatrul absurd al lui Eugen  Ionesco?

Teatrul absurd, punct.

Ca și celebra întrebare: pe ce parte își face cărare cântăreața cheală?

Teatrul absurd pe filieră brechtiană.

Și tu, cum la noi semnezi regia cu un spectacol ce s-a mai pus în Franța, în Anglia, din dramaturgia unui mare român, maestrul Matei Vișniec

… cel mai mare dramaturg de la noi, ce este montat peste tot în lume.

Și afirmă peste tot că e român, a lucrat în radio ca și tine. Cum ai ales textul? Cum alegi, în general, textele?

Mă interesează anumite subiecte. De multe ori s-a întâmplat să fac spectacole consecutive pe aceeași temă. Acum mă interesează foarte mult felul în care se schimbă Europa. Trăim momente extrem de spectaculoase și multă lume spune că trăim în cel mai spectaculos secol. De la al II-lea Război Mondial încoace, viteza, energia, comunicarea, felul în care s-a dezvoltat schimbul de informații, felul în care s-au schimbat viețile noastre de atâtea ori în așa de puțin timp de dinainte de Criză, de dinainte de Revoluție, cu ce viteză și cât de consistent, de aceea mă interesează climaxul acesta.

M-a șocat textul ”Migraaanți”, felul acesta în care se taie cu bisturiul carne și sânge…

E puțin atipic pentru Vișniec asta…

…. și îți pune multe întrebări. Mărturisesc că eu sunt unul dintre oamenii care cred că oamenii au capacitatea de a fi buni și am o mare compasiune pentru ceea ce li se întâmplă acestor oameni. Eu sunt de partea asta a baricadei și cred că am dreptul s-o spun. Având un cățel acasă, mă întreb ce se întâmplă cu animăluțele lor, cu bătrânii lor când vor pleca. Constata Ellie Wiesel la Auschwitz ”nu vă întrebați unde a fost Dumnezeu, întrebați-vă unde a fost omul?” și e foarte actuală întrebarea asta.

Cred că e singura întrebare care contează, pentru că e singura la care avem răspunsul. Ceea ce se întâmplă în Europa din acest punct de vedere e un exercițiu elementar al democrației și al globalizării

…o Europă creștină care se uită urât la niște oameni. Siria are cel mai mare procent de populație creștină, cu toate că nu vreau să judec omul după religie sau naționalitate.

Nu duc discuția în direcția religioasă. Evident că Europa creștină este cea care a produs această criză, evident că globalizarea ideologică pe care a pornit , Europa a produs această criză.

De unde-i unitatea în diversitate?

…pe care o tot cântă Europa..

Ipocrizie?

Nu, nu ipocrizie. E o diversitate mică și o diversitate mare. E diversitatea între popoarele UE (și așa ne înghițim destul de greu între noi !) creștine, occidentalizate, anglo-saxone și asta-i o diversitate pe care cumva, greu reușim s-o acceptăm, ungurii, țiganii sau corporatiștii sunt dușmanii noștri dintotdeauna, dar marea diversitate e ceva ce ne înspăimântă …

… ne înspăimântă, în general, necunoscutul. Pentru că nu suntem educați.

Revenim la ceea ce am spus ceva mai devreme: cât timp în educație, în cultură și în sănătate nu se investește nu putem avea pretenția că suntem educați. Dacă stau să mă uit bine la prietenii noștri de peste ocean, nici ei nu par foarte spălați în ultima vreme.

M-am gândit în sinea mea că piesa lui Matei Vișniec așa cum o văd eu prin filtrul imaginar, este partea a doua a ”Mansardei la Paris cu vedere spre moarte”, dar în alți termeni atacă situația lui Cioran și conceptul de apatrid. Apatrid în sensul că și-a uitat umbra la Sibiu, că stătea la ghișeu, tot o umilință, dar elevată.

Tot umilință e și tot despre migrare, tot despre dezrădăcinare e vorba, dar evident că e o temă care  îl frământă pe Vișniec. A rămas profund legat de România.

Tu ai vrut vreodată să pleci?

Am vrut aproape în fiecare zi. Să trăiesc și să lucrez în țări civilizate.

Drept e că țara noastră, prin sport, prin cultură e foarte respectată în afară.

Da, în multe momente și diferite.

Cum e trupa reșițeană, Ovidiu?

Ca orice trupă de teatru din țară, cu oameni de toate felurile, cu actori talentați, cu oameni care vor să facă, dar și cu oameni plictisiți, care visează un teatru mai bun în care să fie. Dar altfe, au lucrat cu energie și sârg aș putea spune, în ultimele zile și cred că se achită cel puțin onorabil de ceea ce le-am cerut. Fiecare dintre ei joacă mai multe personaje, fiecare dintre ei e în priză aproape o oră și 40 de minute cât ține spectacolul care e fără pauză. Vineri, la ora 20:30 e al doilea spectacol din festival. Matei Vișniec va fi în sală pentru că ajunge undeva în jurul orei 20 în Reșița, din câte știu eu.

Îți mulțumesc frumos, Ovidiu, respect și apreciez felul tău de a fi, ai toată recunoștința mea pentru textul pe care l-ai ales, cred că pentru un regizor acest lucru e portofoliul, cu modul pe care îl face. Intenționezi să te întorci pentru o nouă colaborare?

Depinde de foarte multe lucruri. În principiu, da. Mi-a făcut, oricum, plăcere să petrec o vreme aici.

Mulțumesc, salutări studenților tăi și sper ca acest interviu de colecție să fie pentru mine și colegii mei, un motiv de mândrie că te-am avut invitat la Radio Reșița. Te las pe tine să transmiți la final un gând tuturor ascultătorilor și spectatorilor.

Vă mulțumesc mult pentru invitație și gândurile bune, orașului pentru că m-a găzduit o vreme, liniilor de tramvai că m-au dus mereu până la teatru și foarte serios aștept lumea să umple sălile teatrului în perioada festivalului, nu doar la spectacolul nostru, ci la toate spectacolele. Specatcolele sunt foarte interesante iar evenimentele organizate în afara spectacolelor nu sunt ceva ”pe lângă”, ele chiar sunt evenimente de calitate. E important ca lumea să înțeleagă rostul strădaniei atât de mari.

Mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc și eu!

Anca Bica Bălălău