Decembrie. E frig şi tremur. Dar nu de frig. Am un nod în gât, dar suntem mulţi. Mai mulţi decât speram. E semn că multora le-a ajuns cuţitul la os. Aşa nu se mai poate. Pe când ajungem la Miliţie simt gândaci în stomac. Trag adânc aerul rece în piept şi-mi spun, ce-o fi, o fi. Merg mai departe. Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu ne fugăreşte, nimeni nu trage după noi, nimeni nu ne legitimează. Nici nu au cum. Suntem mulţi. Foarte mulţi. Oare unde om fi fost până acum? Cred că acela a fost momentul psihologic al victoriei noastre.

Am auzit de că la Timişoara s-a tras. Au murit oameni. De asta mi-e frică. De fapt nu de moarte ci de bătăile din arest. Uneltire împotriva statului. Hm. Sunt capabili de orice. Ajungem în centru. Da, suntem foarte mulţi şi parcă nu se mai termină coloanele. Vin şi tot vin. Se intră în judeţeana de partid. Cum au intrat au şi ieşit. Pe balcon, să le vorbească oamenilor. E şi primul secretar cu ei. Se spune Tatăl nostru, în genunchi. Şi primul secretar, normal. Ce dacă e ateu. E în genunchi. Tot de frică probabil. Ei nu au ştiut de ea. O învaţă acum.

Se face seară. E totuşi devreme, dar e decembrie şi se întunecă repede. Doamne, oare ce vom face până dimineaţă? Vor veni în forţă peste noi? Sau ne vor lua, om cu om? Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Prin vene îmi trece aşa, un fior de libertate. Au ieşit şi în alte oraşe. E posibil să învingem? Da, e foarte posibil. Doar dacă trecem de noaptea asta.

Vine unul cu o idee creaţă, să oprim Combinatul. Cum să faci asta? Acolo e pâinea noastră şi arde de două sute de ani. Foc continuu, nestins. Altul strigă ceva despre apa otrăvită. Şi despre baraj. Se fac echipe. Se înarmează gărzile patriotice. Trebuie să apărăm ce-i al nostru. Să le apărăm de cine? Întreb şi eu în gând.  Se întunecă tot mai mult şi se face rece. Tot mai rece. Poate de unde ne-am împuţinat. Mai suntem o mână de oameni răguşiţi după ce am strigat o după-amiază întreagă. Mulţi au plecat. De frig? De frică? Trece şi noaptea. Se fac liste. Mai ştie cineva, ceva de ele? De cele făcute atunci, în acea noapte. Spre dimineaţă ne întoarcem în Reşiţa Nouă şi venim cu întăriri.

Nu mai mi-e teamă când trec pe lână Miliţie. Acum suntem mai mulţi. Mai mulţi decât aseară. Se strigă din nou, se scandează. Eu nu mai am voce. Deloc, dar strig şi eu cum pot. Îmi dau lacrimile. A fugit, cu tot cu ea. Unde? Nu ştiu, dar ducă-se. Vrem libertate. Vrem să nu ne mai fie frică. Şi nici foame, nici frig.

Au trecut 27 de ani de-atunci. Şi? Brucan ne-a dat 20 până când ne vom deştepta. Poate 200, zic eu acum, la cât de încuiaţi suntem. Poate nu încuiaţi, dar sigur dezbinaţi. Oare asta au vrut? Poate ei. Noi, cei ce am răguşit în acele nopţi, care am tremurat de spaimă trecând pe lângă fosta Miliţie, am vrut altceva. Nu ştiu nici acum ce am vrut, dar oricum nu asta.

Dan Agache

Sursă foto: Caon

DISTRIBUIȚI