Despre metoda de manipulare la români rămâne întotdeauna loc de… mai rău. Avem conștiință doar atunci când este vorba de apărarea frustărilor născute în liziera dramatică a nerealizărilor personale, când nu contează dacă scuipăm în locul unde am sărutat pe frunte, mai rău decât în politică supușii greșelii își demonstrează pasiunile în metamorfoza alienării la standarde pe care nici măcar Papa Freud nu le-ar putea trata. Tot ce nu e bun se datorează altora, tot ce este nesemnificativ este călușul din gura altora, tot ce-i determină să scoată flăcări pe nas e de fapt  jarul unde alții își frig degetele pentru a ține flacăra vie… dar nu-i așa  „Lemn bun, lemn rău – aceeaşi cenuşă. Dar nu aceeaşi flacără”, cum spunea Nicolae Iorga.

Metabolismul ipocriziei este asemeni mărturisirii triste a lui Marin Moraru:

 „Personajele rele, cu caractere urâte, sunt, paradoxal, frumoase sau mai bine zis, interesante. Un personaj bun nu are aceeaşi trecere ca unul rău. Cel rău este extraordinar, intens, complex! Personajul rău este mai viu, mai palpabil, pe când personajul bun are un miros de tămâie, este ca un îngeraş. Cât de interesant poate fi un îngeraş”?!

Ele rămân doar personaje care se hrănesc cu rumegușul propriei invidii. Ideile mari  și reprezentative sunt cotropite ca și pădurile mioritice, fiindcă poţi face multe lucruri din lemn. Dar nu arbori.

La greci, calul troian a rămas de lemn și  în era electronicii, iar la români „limba de lemn” a rămas în zona trivialității-în acustica  societății civile, dar parcă cel mai mult în zona… jurnalistică. Mediocritatea cuvintelor a devenit o armată sub anosta conducere a ipocriziei mioritice consolate pe toate fronturile ratingului, ademenind lipsa loialității împotriva unor principii ce dovedesc că cel mai rău om e acela care nu poate fi bun nici când e fericit.

Închei evocându-l  pe Nicolae Iorga, cel asasinat de nefericiții vremurilor sale:

„Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost”.

BRAD BĂTRÂN, ultima poezie a lui NIcolae Iorga, scrisă cu o zi înaintea morții pe 27 noiembrie 1940, ar trebui să reprezinte prezumţia noastră la neuitare.

Nici unul dintre asasini nu a plătit pentru una dintre cele mai crunte crime din istoria României. Știrea despre moartea lui NICOLAE IORGA a apărut la rubrica ,,Fapt divers”

Poetul  simbolist, Alexandru Teodor Stamatiad, către Perpessicius alias  Dumitru S. Panaitescu: ,,Academia a tăcut, Universitatea  a tăcut, Biserica a tăcut,  Armata a tăcut,  Societatea scriitorilor români a tăcut, Presa a tăcut, o țară  întreagă A TĂCUT.  Îmi ascund capul în pumni de atâta rușine. HOTĂRÂT,  NU L-AM MERITAT”.

O tăcere sumbră, o tăcere pe care-o împrumutăm și astăzi prin ignoranța noastră, o tăcere care nu este înrudită cu tăcerile cehoviene, ci mai degrabă cu cioturile descompuse din zonele despădurite atât ale codrilor, dar și ale calomniilor  de pe  online-ul metodei  de manipulare la români în care  rămâne întotdeauna loc de… mai rău.

Pamfletul este un brad bătrân dezonorat de drujba cuvintelor  alimentată cu  ură și misoginism caustic.

“A fost tăiat un brad batrân/Fiindcă făcea prea multa umbră.(…) Folos aduse cât fu viu/Şi mort acuma, când se duce,/Ce alta poate-a vă aduce/Decât doar înca un sicriu”.

Dar de unde atâtea sicrie într-o țară în care pomii de Crăciun sunt din plastic? Într-adevăr lemnul bun, lemnul rău – aceeaşi cenuşă. Dar nu aceeaşi flacără…

P.S. Acest articol nu este pentru „cunoscători”,  ci pentru Oameni, la fel de rari ca și flăcările care ne luminează calea pe un teren minat cu umbrele ipocriziei, pentru a nu ne mai ascunde capul în pumni de atâta rușine.

Anca Bica Bălălău

DISTRIBUIȚI