Am devenit nostalgic… după bun simţ, după discreţie, după mirosul cărţilor bune, după casetele video, nostalgic găsind un carnet de abonat radio-televizor! Am devenit nostalgic chiar şi după vremurile când ascultam cotele apelor Dunării, după teatrul radiofonic sau după Unda Veselă… nu-mi spuneţi că am îmbătrânit, s-ar putea ca în plină democraţie Dragnisto–Grandistă să vă fie dor de astfel de nostalgii… prin suspendarea taxei radio nostalgia mea spune că până şi comuniştii mi-au respectat dreptul la nostalgie… mi-au respectat dreptul de-a creşte cu Radio România pentru că era al meu, chiar dacă suma pe care-o plăteam era cu mult mai semnificativă pentru veniturile de atunci… cei de azi îmi iau acest drept, vor să mă educe în stilul lor.
Am devenit nostalgic, un drept pe care comuniştii nu mi l-au luat, legionarii nu i l-au luat tatălui meu, iar Regele Ferdinand I-a împroprietărit pe bunicul meu şi pe bunicii noştri cu RADIOUL NAŢIONAL…
Cei de astăzi vor să-mi naţionalizeze nostalgia. De ce?
Dacă asta înseamnă să crezi în România, poate ar trebui întrebaţi şi cei peste 5 milioane de ascultători fideli radioului naţional, sutele de oameni de cultură, de sportivi sau de ştiinţă dacă vor să le fie naţionalizat radioul public… poate nostalgia mea vrea să creeze în România aşa cum o fac şi alte naţiuni în ţările lor, iar preţul modic de susţinere a acestei proprietăţi culturale şi sociale, care este radioul public, este doar o formă de-a asculta cu nostalgie: ALO, AICI RADIO ROMÂNIA!
Anca Bica Bălălău
