[FOTO] Gellu Naum : „Orice lucru permis nu are nimic cu ideea de libertate”

131

Motto: „Orice lucru permis nu are nimic cu ideea de libertate.” Gellu Naum

 Nu e oare cultura o luptă împotriva tuturor instinctelor de supunere, de rutină, de ignoranţă, nu-i oare ea unul din mijloacele conştiinţei de a se desăvârşi şi de a converti în energie, adevărurile despre noi în lume?

Paul Valery spunea: „Numesc mare acea artă, angajând omul în totalitatea sa conform ierarhiei spiritului însuşi. Contestă cineva că în vârful piramidei se află tainele şi mărturisirile conştiinţei, cinstindu-se pe sine prin litera gândită, scrisă şi trăită, prin literă decupând şi îngropând semnificaţii care sunt rivalul şi inamicul uitării, al morţii?”

Se  împlinesc 102 de ani de la naşterea  lui Gellu Naum. Poetul, prozatorul și dramaturgul român, de origine aromână, Gellu Naum  este cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist pe plan european.

 În vasta sa creaţie literară, remarcăm în special „ Insula -Ceasornicăria Taos-Poate Eleonora-Nepotul lui Rameau”, scrieri de teatru ce reflectă personalitatea şi originalitatea autorului. Teatru’ lui Gellu Naum este o capcană pentru cei care vor să transpună în faţa reflectoarelor, independent şi greu de alăturat unui curent anume, suprarealist şi absurd, dar întotdeauna mai mult de atât. Într-un caiet program al piesei “Poate Eleonora” se notifică faptul că lui Gellu Naum nu-i plăcea să meargă la teatru. Paradox interesant, şocant chiar.

Parafrazând un alineat din menţionata piesă:

  –    „ Mama: Da, da… De ce or fi existând atâtea nume şi adrese în lume?

–              Tata: Poate fiindcă sunt cuvinte.”

Am putea spune că Gellu Naum nu a folosit cuvintele pentru inflaţia lor, ci le-a înnobilat prin şocul plin de paradox, pentru a ne arăta inutilitatea conjugării propriei vieţi cu blazarea, supunera în faţa izbăvirii cu mediocritatea pe care o înfiinţăm de-a lungul vieţii şi o luăm cuminţi cu noi în cimitir, oferind astfel fertilitate crucilor ce ţâşnesc spre cer.

„Poate Eleonora”, piesa în care nimeni nu vrea să ştie cât e ceasul, nici chiar aluziile politice – primarul e vinovat şi calul, nici chiar pantomime din actul patru, muzica, sirenele, exploziile, întâmpinarea miresei cu pomul, şarpele şi mărul, darul pur. „Poate Eleonora” este un vis în care orice coşmar e plăcut prin subordonarea la depersonalizare. Gellu Naum a adus în teatrul său un vis care ne aparţine, dar nu-l putem juca. Trezirea ne-ar devora cu propriile exemple … noi, eu mă văd adumelcându-mi fiecare personaj prin carne ce mă poartă cu propriul nume… “Poate Eleonora” ar putea fi oricare dintre noi ducându-şi destinul de mână pe fundalul ticăitului unui ceas, undeva pe un peron al risipirii…..

Gellu Naum trăia libertate pură, 100%

Într-o convorbire cu Deutsche Welle, Gellu Naum  spunea:

„În 1947 grupul suprarealist din România a fost, după cum se ştie, interzis, componenţii lui au fost declaraţi formalişti, cosmopoliţi şi aşa mai departe, în orice caz indezirabili. Din 1949 devenise primejdioasă pentru noi chiar şi simpla După o întâlnire cu cititorii din Köln, am fost întrebat ce înţeleg prin starea de extaz, de miracol, pe care o trăiam încă de la vârsta de patru ani, când în plină vară, la vremea asfinţitului, obosit de joacă, mă culcam pe rigolele pline de iarbă ale Bucureştiului de atunci. Tatăl meu, fost poet, murise pe când eu aveam doi ani şi probabil îmi transmisese „morbul” poeziei. Am pronunţat cuvântul extaz gândindu-mă, fără îndoială, la o anumită stare de graţie, numită uneori şi inspiraţie, în orice caz cu un cuvânt interzis pe vremea oricărui totalitarism. N-am de gând să deschid acum o paranteză politică, sau măcar teoretică, pentru că în vremurile noastre politica este, printre altele, principalul duşman al poeziei, capcana principală de atragere a poeţilor spre rolul de funcţionari ai propagandei. Eu unul am socotit totdeauna menţinerea stării de poezie ca pe datoria esenţială a poetului şi am căutat, pe cât am putut, să scriu doar în această stare şi să-mi dezvolt toate posibilităţile, toate disponibilităţile pentru menţinerea ei. Ştiu că printre poeţi există unii care acceptă cu plăcere scrisul la comandă — ceea ce mi s-a părut o totală lipsă de demnitate. Poezia trebuie privită, înainte de orice, ca un mod de viaţă. A fi poet nu însemnează numai a scrie şi a tipări. Dar se întâmplă uneori, şi nu prea rar, ca poeţii să uite perfecţionatele mecanisme ale dresajului care înlesnesc sau fac imposibilă intrarea lor pe panta exactă a poemului. E drept că specia noastră naşte tot mai mulţi martori sau poeţi-oglindă ai tristei deznădejdi în care trăim. E rău pe lume, fireşte. E rău pretutindeni…

Eu am trăit multă vreme izolat. Vreme de 25 de ani, după război, nu mi s-a permis ieşirea din ţară, pentru faptul că în 1938 îmi începusem studiile de doctorat la Sorbona. Când mi s-a dat, în sfârşit, un paşaport, am călătorit cât am putut, am răspuns la toate invitaţiile la festivaluri de poezie şi la alte manifestări poetice. Asta, repet, după 25 de ani de izolare. Atunci am simţit un fel de „furie” a călătoriei, voiam să-mi iau revanşa pentru cei 25 de ani în care fusesem împiedicat să-mi văd vechii prieteni, poeţi şi pictori, de care fusesem despărţit.

Pe prietenul meu drag Victor Brauner, nu l-am mai putut revedea: când am reuşit să ajung la Paris, după 25 de ani, n-am mai putut decât să-i vizitez mormântul… El îmi ilustrase, în 1936, prima mea carte de poeme tipărită în România şi primită de critica de atunci cu recomandarea: „Pregătiţi-vă borcanele cu spirt, a apărut un nou monstru, numele lui este Gellu Naum”, ceea ce, după cum vă puteţi închipui, nu putea fi prea încurajator pentru un tânăr care îşi prezenta poezia scrisă pe la 18 ani şi tipărită la 20.

Când am ajuns la Paris, în 1938, am descoperit că, de fapt, eram un poet destul de bun. În scurtă vreme am fost invitat să public în faimoasa revistă a timpului „Minotaure”. Cel care m-a invitat să colaborez la numărul din „Minotaure” care urma să apară pe la sfârşitul anului 1939 a fost însuşi André Breton. La el m-a condus prima oară prietenul meu, pictorul Victor Brauner. După o convorbire destul de prietenoasă, Breton ne-a încredinţat tema numărului viitor al revistei. Spun „ne-a încredinţat” pentru că tema principală trebuia păstrată cu toată discreţia pentru ca să nu fie aflată de alte reviste care ar fi putut să o publice înaintea Minotaurului, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru acesta din urmă. Înainte de plecare, Breton ne-a întrebat dacă ne-ar interesa colaborarea şi, în caz afirmativ, ce subiect am propune pentru un text scris de mine şi ilustrat de Brauner. Cum teza mea de doctorat mă obligase la lectura multor lucrări ale demonologilor, magicienilor şi alchimiştilor, în afara teologilor contemporani cu Abelard — eroul tezei mele —, am propus un scurt eseu despre „Demonialitatea obiectului”, iar Breton şi Brauner au fost de acord. Acestea toate s-au petrecut înainte de 1 septembrie 1939. Se înţelege că după începerea războiului, numărul acela din „Minotaure” n-a mai putut apărea.

Pe Breton l-am mai văzut de câteva ori şi după aceea. Era un om fermecător, extrem de amabil. Păstrez despre el amintirea unuia din cele mai mari personaje ale epocii noastre.

Tot atunci i-am cunoscut pe Benjamin Peret, pe Pierre Mabille, pe Jacques Hrold, care, au pierit apoi în anii ce au urmat… Pe unii dintre ei i-am mai întâlnit târziu, poate cam prea târziu”.

Artistul şi  profesorul universitar Tania Filip, aleasa destinului de a creşte pe lângă familia lui Gellu Naum, ne-a mărturisit în exclusivitate pentru Radio România Reşiţa:

Tania-Filip-Photography-Simion-Buia-Tel-0763654920-2645

Am avut un mare privilegiu în această viaţă de a-l întâlni, în afară de faptul că vibrez la scrierile lui, am întâlnit omul, în cele mai confortabile momente, alături de soţia lui Ligia, la Comana, casa pe care o iubea atât de mult, chiar şi aici în garsoniera atât de mică, în care trona fotoliul în care lucra el, era un spaţiu sacru acolo. Cu pisica lângă el, ţin minte. Am avut acest mare privilegiu de a-l întâlni şi de a intra la un moment dat şi în cercul lui de atenţie, în acea bulă miraculoasă, care includea anumite persoane, era foarte selectiv şi clar că avea libertatea de a face această selecţi. Gelu era un om extrem de liber în tot ceea ce făcea şi chiar în paradoxurile pe care le exprima, era liber prin esenţa lui, prin existenţa lui, era absolut fascinant. Şi am avut privilegiul de a-i fi alături, zile, săptămâni, luni din viaţa lui şi de a avea acum aceste amintiri care valorează atât de mult. Era un suprarealist, exact cum spune el însuși, nu putea să fie altfel. Gellu Naum trăia prin ceea ce era el, vegheat cu credință și admirație absolută de Ligia și de veșnica și nelipsita lor pisică. Era o persoana extrem de liberă! Libertate pură, 100%.. Libertate frumoasă! Prin felul în care gândea, îndrăznea cu fiecare gând și cu fiecare vorba a sa. Nu cred că am mai întâlnit un om mai liber și mai frumos în interiorul său decât Gellu Naum. Era și un bărbat frumos. Ceva ce radia din interior. Avea aura!… Mă simt binecuvântată că am petrecut multe, multe clipe alături de el și de Ligia. Gellu Naum a trăit extrem de discret. Îndrăzneam să îi și spun câteodată, în entuziasmul vârstei mele de 20 și un pic, aproape mă revoltam, văzând cât de modest trăiește, cât de izolat este, cât de greu i se publică ceva aici în Romania, în vreme ce în Franța, Germania, Elveția nu conteneau să îl admire. Nimic nu părea să îi afecteze aura. Statutul său de ființă umană parcă fusese surclasat de spiritul său liber, de convingeri literare și filosofice, de o credință unică, specială…

Vreau doar să mă înclin în fața lui Gellu Naum, să îi mulțumesc că m-a primit lângă el….

Și vreau să îți mulțumesc și ție pentru această ocazie, în care am putut să mă gândesc intens la el, la Ligia și să realizez încă o dată ce ființă norocoasă sunt! ”

Nu e oare cultura o luptă împotriva tuturor instinctelor de supunere, de rutină, de ignoranţă, nu-i oare ea unul din mijloacele conştiinţei de a se desăvârşi şi de a converti în energie, adevărurile despre noi în lume?

Acestei interogații îi suntem cu toţii „actori”,  răspunsul îl căutăm întreaga viață , pășind tiptil printr-un  destin care ne poate deveni eșafod sau scenă, pentru că… doar CULTURA FACE DIFERENȚA.

Este momentul acestei ,,diferențe” în societatea românească …  nuanțele de gri, ipocriziile și detașamentele de oportuniști zeloși care pretind a face o ierarhizare a  adevăratelor valori în România, dețin într-un fel sau altul, atuul mediocrității în a se impune la ,,scenă deschisă”…..

George Nerval scria înainte de-a se sinucide că ,,NOAPTEA ESTE ALBĂ ȘI NEAGRĂ ,,…

Într-o formă sau alta, Cultura sau memoria noastră culturală este asemeni nopții lui Nerval … Alegerea este a noastră… Din perspectiva unui sincer LAUDATIO pentru ceea ce a însemnat și înseamnă în trecutul, prezentul și viitorul elitei culturale românești  Gelu Naum, de la a cărui naștere pe 1 august  2016 se implinesc 101 de ani.

 „Gellu Naum a ştiut să scape, într-o ţară dominată succesiv de dictaturi fasciste şi staliniste, de toate scenariile cunoscute ale tradiţionalismului, ale «realismului socialist» şi «dizidenţei» spectaculare. Ca şi Rimbaud, Gellu Naum ar putea să spună: „eu sunt intact, şi asta îmi este egal”.

La mulţi ani, în amintire Gellu Naum !

Epilog:

„Mă încăpăţânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenţei lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariţii înaintea întâlnirii le-o dau.”Gellu Naum

Anca Bica Bălălău

DISTRIBUIȚI