intalnire deportati in baragan (24)Deportarea în fosta URSS a etnicilor germani din Banat este comemorată timp de mai multe zile de Forumul Democratic al Germanilor din Caraş-Severin şi Asociaţia germană de cultură şi educaţie a adulţilor Reşiţa. Manifestările In Memoriam au început de duminică, 14 ianuarie şi se desfăşoară în mai multe localităţi din Banatul de Munte.

Evenimentul omagial va culmina joi, 18 ianuarie cu o amplă acţiune tematică la Reşiţa. Amintim că, în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1950 în fosta Uniune Sovietică au fost deportaţi peste zece mii de etnici germani bănăţeni. Astăzi în Caraş-Severin, în viaţă, mai sunt aproximativ 60 de foşti deportaţi, din care peste 20 la Reşiţa.

Urmăreşte aici filmul deportării din punct de vedere istoric:

Calvarul etnicilor germani din centrul şi estul Europei a fost anunțat de măsurile luate în Uniunea Sovietică, imediat după declanşarea campaniei din est, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 28 august 1941 – ca măsură preventivă şi nu punitivă, după cum se preciza – sovieticii au adoptat un decret prin care populația germană din URSS, aproximativ 1,2 milioane de indivizi, a fost strămutată în Siberia şi în Kazahstan. Conform decretului, deportații aveau dreptul să ia cu ei bunuri în greutate de maximum 200 kilograme, respectiv 1 tonă de familie. În fiecare tren trebuia rezervat un vagon separat pentru echipa medicală, alcătuită dintr-un medic şi două surori. În realitate, aceste prevederi nu s-au respectat. Germanii au avut cel mult două ore la dispoziție pentru a strânge haine şi alimente de strictă necesitate. Celor mai mulți li s-a refuzat să ia provizii pentru o lună de zile. Din surghiunul la care i-a obligat statul sovietic, ei s-au întors în mai multe valuri, până în 13 decembrie 1955. Spre finele conflagrației mondiale, s-a desfăşurat al doilea val al deportării etnicilor germani originari din Uniunea Sovietică. Victime au fost cei strămutați în vest de autoritățile celui de-al Treilea Reich. Ei au fost repatriați împotriva voinței lor, şi au fost folosiți la muncă forțată. În această situație s-au aflat 203.706 germani sovietici, internați în lagăre şi colonii speciale în perioada septembrie-decembrie 1945.

deportarea 3

Simultan, au fost deportați etnici germani din țările est-europene intrate în sfera de influență a Armatei Roşii, ceea ce contează drept al treilea val de deportări. Încă din 1943, în Uniunea Sovietică se vehicula ideea folosirii germanilor la reconstrucția economică a URSS, ca formă de recompensă pentru distrugerile cauzate prin invazia nazistă. Profesorul Eugen Samuilovici Varga, economist marxist de origine maghiară, şeful unui institut de politici economice moscovit, a lansat printre primii această ipoteză. Cereri asemănătoare s-au formulat şi în alte state afectate de războiul declanşat de Adolf Hitler, precum Franța, Belgia şi Olanda. Chiar şi în Extremul Orient, în China şi în Coreea, au existat voci care au cerut folosirea japonezilor la reconstrucția economică.

deportarea 2

La 9 octombrie 1943, Maxim Maximovici Litvinov, adjunctul Comisarului Poporului pentru Externe din URSS, în nota intitulată „Relațiile cu Germania şi alte țări inamice din Europa”, a amintit posibilitatea despăguburilor de război din partea Germaniei prin folosirea la reparații a populației germane. Propunerea sovietică a fost reluată pe canale diplomatice, prin Ivan Mihailovici Maisky, ambasadorul sovietic în Marea Britanie, în luna octombrie 1944.

Din momentul în care soldații ruşi au pătruns în Balcani, au apărut şi pârghiile transpunerii în practică a acestei decizii. La 23 august 1944, România a întors armele împotriva statelor Axei, răsturnând de la putere pe Mareşalul Ion Antonescu. Abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944 s-a semnat armistițiul între România şi Puterile Aliate, prin care a încetat starea de război între cele două părți. Conform convenției semnate cu acel prilej, prin art. 18, s-a înființat Comisia Aliată de Control (C.A.C.), aflată sub ordinele Înaltului Comandament Sovietic. În perioada următoare, această instituție a avut un rol foarte important în afacerile militare şi politice ale statului român.

deportarea 4

În toamna anului 1944, după ce trupele Armatei Roşii au pătruns în Transilvania şi în Banat, germanii au fost împărțiți în mai multe categorii, în funcție de activitatea politică din trecut. Membrii organizațiilor militare germane (Waffen SS, Organizația „Todt”) au fost trimişi în lagăre de prizonieri, iar cei lipsiți de activitate politică şi militară au fost întrebuințați la „munca de folos obştesc”: săparea tranşeelor, dezafectarea unor locații, în transporturi, la munci agricole, pentru repararea şi construirea drumurilor, şoselelor şi a căilor ferate ş.a. Din cauza grelelor condiții de lucru, mulți dintre ei s-au îmbolnăvit. „Dar ceea ce este mai grav este împrejurarea că familiile acestor concentrați pentru munca în folosul statului au fost expuşi celor mai grele privațiuni şi chiar mizeriei, fiindcă statul n-a retribuit munca lor”, se precizează într-un memoriu redactat de conducerea comunității germane.

PUBLIC DM ORIGINALS 31/05/2003 (P43) 1933 STALIN SLAVE LABOUR CAMP
PUBLIC
DM ORIGINALS 31/05/2003 (P43)
1933
STALIN SLAVE LABOUR CAMP

În jur de 13.000 germani din Iugoslavia au fost deportați în Uniunea Sovietică încă din lunile octombrie-noiembrie 1944. România a început deportările abia în ianuarie 1945. În Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944, nu era menționată nici o măsură punitivă față de germani, deşi, în epocă au existat zvonuri că deportarea era prevăzută într-o clauză secretă.

În 16 decembrie 1944, Comitetul de Stat pentru Apărare sovietic a emis Ordinul nr. 7.161, prin care urmau să fie deportați bărbații cu vârste cuprinse între 17 şi 45 ani, respectiv femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 30 ani, de origine germană, din mai multe țări est şi central europene: România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia.

deportarea 9
Deportarea în URSS

Cererea sovieticilor referitoare la populația germană aptă de muncă a surprins autoritățile române. Amănunte despre reacția guvernului Nicolae Rădescu deținem din corespondența diplomaților americani acreditați la Bucureşti. La 4 ianuarie 1945, Burton Berry, trimisul Statelor Unite ale Americii în România, a adresat o telegramă Secretarului de Stat, la Washington. El scria că, în urmă cu o zi, ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, greatly disturbed (profund şocat/ răvăşit, n.a.) primise o solicitare din partea generalului rus Vladislav Petrovici Vinogradov, vicepreşedintele C.A.C. În mod imperativ, Guvernului român i se cerea întocmirea, până la 15 ianuarie 1945, a listelor cu cetățenii de origine germană, în scopul trimiterii acestora în URSS. Pentru transport, Vinogradov cerea 5.000 de vagoane. În telegrama sa, Berry nota că executivul român protestase împotriva acestei solicitări, care nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu. La 4 ianuarie 1945, însuşi Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, printr-un mesaj personal, a confirmat lui Berry cele întâmplate. Inițial, Guvernul român s-a opus acestei măsuri dure, invocând trei argumente: de natură economică (importanța elementului sas şi şvăbesc pentru economia românească), umanitară şi legală (nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu).

deportati tren
deportati tren

La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control a adoptat Ordinul nr. 031, înaintat guvernului României, prin care se cerea mobilizarea la muncăa populației germane (bărbații între 17 şi 45 ani şi femeile între 18 şi 30 ani). O singură excepție se admitea, pentru mamele care aveau în îngrijire copii de până la un an.

Bild 183-S84265

Operațiunile s-au desfăşurat conform recomandării Comisiei Aliate de Control. În fiecare reşedință de județ, un ofițer sovietic, sprijinit de Poliție şi de autoritățile de stat, coordona misiunea colectării persoanelor. Etnicii germani erau predați Legiunii de Jandarmi şi conduşi la locurile de adunare (şcoli, cămine culturale, licee) din oraşe şi comune mari, în apropierea cărora erau amplasate stații de cale ferată. Şefii organelor locale de județ şi polițiştii întocmeau tabele nominale pe localități, care erau trimise apoi Subsecretariatului de Stat al Poliției, în câte două exemplare, prin D.G.P. Conform directivelor, fiecare persoană putea lua cu ea maximum 200 kg de bunuri, constând în haine, lenjerie, veselă şi alimente pentru 15 zile.

deportarea11

Sub pază strictă, germanii au fost transportați cu camioane şi căruțe la garniturile de tren. Au fost urcați în vagoane de transportat animale, în grupuri de până la 30 de persoane. Pe diverse rute, deportații au fost expediați în URSS, după călătorii ce au durat între două şi patru săptămâni, funcție de lagărul-destinație. La granița dintre România și URSS, deportații au fost transbordați în alte vagoane, adaptate căilor ferate ruseşti cu ecartament larg… şi istoria continuă.

Iată şi câteva din poveştile lor, triste dar adevărate:

Din 1945 până în 1949 am fost în Siberia, în Celeabinsk, în trei lagăre. A fost foarte greu. Fără haine, fără încălţăminte potrivită, fără mâncare destulă, cred că numai Dumnezeu ne-a ajutat, că restul am străbătut noi cum am putut. Nici mie nu îmi mai vine să cred că s-a putut şi am mai trăit atâtea zile după groaznica vreme, că nu se poate numi altfel…”, îşi aminteşte Margareta Szivacek din Reşiţa.

Am 89 de ani. Cu 18 ani, alături de tata, am fost deportaţi în Uniunea sovietică şi ne-au dus în oraşul Plast, aproape de Celeabinsk supranumit şi oraşul de aur pentru că erau 18 mine cu metal preţios. Acolo, toată regiunea era în mizerie, dar cel mai rău era frigul permanent şi vântul tăios. Suferinţele acestea parcă s-au şters din amintirea mea. Am pierdut şi cinci ani din tinereţe…”, îşi aminteşte Josef Scharkadi din Germania.

… eu m-am născut cu 66 de ani în urmă la Sverdlovsk în fosta URSS în Munţii Ural. Părinţii mei au fost deportaţi 5 ani, iar eu am avut 9 luni când ne-am întors acasă. Îmi amintesc din ce mi-au povestit părinţii că era mizerie multă, mâncare proastă, foarte greu s-a putut creşte un copil în acele condiţii, iar foarte mulţi au murit şi nu au mai apucat să ajungă acasă. Mama a avut 18 ani când a luat-o, iar unchiul meu – fratele mamei, 16″, povesteşte Elfriede Chwoika.

A fost destul de greu. Îmi amintesc cum am dat ajutorul unei colege de la Doman, Iohanna Goldschmidt. A avut ciorapii legaţi cu sfoară şi cum nu i-a dezlegat, i-a intrat în carne. Şi toată noaptea a plâns „au picioarele mele, au picioarele mele” şi dimineaţa când m-am trezit am spus: „Iohana, de ce plângi tu toată noaptea?” Şi când m-am uitat, deasupra de genunchi, sfoara era toată încarnată. Şi împreună cu altă colegă de cameră, Roza Tremmel, am încălzit o găleată cu apă şi am i-am aşezat picioarele în ea…”. „Rana sufletească e închisă deja”, spune Emilia Kiss din Reşiţa, „însă tot corpul e distrus”, a mai spus femeia ţintuită la pat.      

Aceste persoane au rămas cu răni adânci în suflet. Mai sunt puţini, timpul îi macină pe toţi, pe rând. Dar vor rămâne mereu oamenii de poveste din sufletul celor care le-au ascultat istoria.

deportarea12

Amintim că, din totalul celor aproximativ 75.000 de deportaţi din România, strămutaţi forţat în teritoriile actuale ale Rusiei şi Ucrainei, 80% au fost din Banat.

În urmă cu 73 de ani, 10.000 de etnici germani din Banat, femei şi bărbaţi, apţi de muncă, cu vârste cuprinse între 16 şi 45 de ani, au fost deportaţi pentru reconstrucţie în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

Din cei aproximativ 270.000 de deportaţi din Bulgaria, Polonia şi Ungaria, 75.000 de au fost din România. Se estimează că un număr de 10.000 de etnici germani europeni şi-au pierdut viaţa în fosta URSS între anii 1945-1950. Potrivit statisticilor, din ţara noastră, au fost deportaţi în ianuarie 1945 80% de germani din Banat şi restul de 20 % din Vechiul Regat, Ţara Crişurilor şi Bucovina. Actualmente în municipiul Reşiţa, dintre foştii deportaţi, în viaţă mai sunt 30, iar pe raza întregului Banat de Munte trăiesc aproximativ 68 de persoane.

deportati germani resita (9)

Victimele deportării sunt comemorate zilele acestea şi prin rugăciuni ecumenice în mai multe biserici romano-catolice din: Anina, Bocşa Montană, Oţelu-Roşu, Steierdorf şi Reşiţa.

Monumentul deportaţilor din Parcul „Cărăşana” din municipiul Reşiţa este unic în România, a fost sfinţit la 14 octombrie 1995, anul acesta fiind marcaţi 24 de ani de la edificarea acestuia.

Surse: „Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportați în URSS – mărturii” – Editura Cetatea de Scaun. Autori: Ilarion Țiu , Lavinia Betea , Cristina Diac , Florin Răzvan Mihai. Arhiva Radio Reşiţa.

Surse foto: adevarul.ro, cultural.bzi.ro, radioresita.ro, cetetaeadescaun.ro, istoriecontemporana.wordpress.ro, moldova-suverana.md, info-cs.ro, mesagerulneamt.ro, elidor.info

(Hardy Cvoica)

<